Dragă Petre Ţuţea,
Fotografia aceia în care cineva ne-ar putea crede nişte petiţionari dezamăgiţi sau nişte profeţi demenţi, rătăciţi în zoologia rumânească mi-a făcut sensibilă alăturarea noastră în blestemul aceleiaşi soarte. Suntem meniţi amândoi să protestăm în această înfundătură a lumii şi să menţinem, prin suferinţă, insomnia spiritului. Nu că în alt colţ al spaţiului am putea fi fericiţi – căci n-am descoperi pe D-zeu nicăeri, dar am şti peste tot ce e moartea -, ci faptul că aici îmi pare gloria inutilă şi imposibilă mă umple de o amărăciune inexistentă şi ininteligibilă aiurea. Suntem atât de singuru, încât nu mai putem colabora decât cu D-zeu. Este unicul meu gând şi unica mea scăpare. Tu cred c’ai observat demult: nu există nimeni. Asta mă consolează şi de lipsa de glorie şi-mi arată că la urma urmei este indiferent ce eşti, din moment ce te afli subt soare.Eu sunt un Diogene care şi-a stâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez.
Emil Cioran
Sibiu, 29 Iulie 1937
*
Paris, 25 Nov. 1937
Dragă Petrică,
Cred că puţini oameni au avut şansa să li se mediteze destinul în adierile crepusculare ale Veneţiei. Nu mă îndesc însă că m’am ridicat prin înţelegere la pateticul existenţii tale, în acel oraş de fericiri melancolice. Era o după-amiază de Noembrie, aerială şi profundă, când am avut revelaţia rosturilor tale în lume, a apariţiei unice – şi de ce n’aş spune-o? – a imensei tale singurătăţi. Ştiu prea bine că nu-ţi este plăcut să-ţi fac cel mai mare compliment care se poate aduce unui om: singurătatea lui absolută, dar, dragă Petrică, dacă te-ar înţelege oamenii ar mai avea vreun rost prietenia noastră?
Sunt poate singurul care a priceput dimensiunea shakespeare-ană a fiinţii tale, precum îmi place să cred că eşti singurul care ai pătruns incurabilul trecerii mele printre dobitoace. Îţi scriu din oraşul în care toate îndoelile sunt permise, şi care adaugă umbrelor mele un parfum de cangrenă. Sunt fericit că pot să stau aici singur, neînchipuit de singur, şi că sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui.
Cu vechea dragoste, a lui E. Cioran
13, rue du Sommerard, Hôtel Marignan, Paris Ve