„Dumnezeu eîn Cer... şi Cerul eîn noi" (Părintele Ilie Moldovan împreună cu familia).Albeşti, în vechime Biserica Albă, un sat pe malul Târnavei Mari, lângă Sighişoara. În 1928, la mijlocul scurtei perioade de existenţă a României unite, se năştea acolo, în familia lui Dumitru Moldovan zis Beşanu, ţăran tâmplar de acoperişuri, ultimul fecior al părinţilor, pe nume Ilie...Porecla familiei venea de la satul Beşa (astăzi Stejăreni), de cealaltă parte a Sighişoarei, satul natal al lui Dumitru. De curând căsătorit cu o fată din Albeşti, acesta fusese luat sub armele austro-ungare în Primul Război Mondial şi a ajuns prizonier în Anglia. A fost eliberat după şapte ani, dar când s-a întors acasă a aflat că, socotindu-1 mort, soţia şi tatăl său se mutaseră în Albeşti, satul soţiei. Nostalgia lui Dumitru pentru satul natal, al cărui dor l-a purtat ca soldat şi prizonier, a fost atât de puternică încât a renunţat să-şi mai adune vreo avuţie în noua vatră, trăind foarte modest, din tâmplărie şi agricultură. Pentru fiul Ilie, porecla a purtat amintirea unei origini pierdute şi mereu căutate de-a lungul vieţii, cu atât mai mult cu cât bunicul său dăruise bisericii din Beşa toate terenurile deţinute, iar satul însuşi îşi trăgea numele de la besi, unul din triburile dacilor. Biserica şi neamul, aşadar paradisul etnic — cum avea să-l numească, peste ani, Părintele Ilie Moldovan.
![Imagini inline 2]()
Ca şi copil, Ilie a fost interiorizat şi retras; nu a mers la grădiniţă şi a acceptat cu greu să meargă
la şcoală; la început, a refuzat să înveţe să scrie şi să citească, ca după câţiva ani să le deprindă singur. A continuat să-şi ajute părinţii la câmp, dar a făcut şi cele opt clase ale Liceului de Băieţi „Principele Nicolae” din oraşul vecin. Aici a fost remarcat pentru talentul literar şi aptitudinile la matematică de către diriginte, Profesorul Ioan Covrig-Nonea, care i-a trezit interesul pentru filosofie şi teologie.
Profesorul i-a pus atunci în mână prima carte de teologie, operele Sfântului Dionisie Areopagitul. A doua, „Iisus Hristos şi restaurarea omului” a Părintelui Dumitru Stăniloae, recent apărută, o va citi ca student la Cluj. „Nu înţelegeam nimic, dar îmi plăcea grozav!”, îşi amintea tata. Student la Cluj, dar nu la Teologie, ci la Filosofie, asta pentru că intrase la Braşov la Silvicultură, însă „fără loc”, neavând un loc de muncă. Erau anii instalăriicomunismului, iar proletarii si copiii lor aveau prioritate. La Filosofie, în schimb, se intra mai uşor, dată fiind nevoia de „educaţie nouă” a poporului, aşa că s-a transferat acolo. La cursuri a mers doar de trei ori, întrucât a constatat că toţi profesorii predau acelaşi lucru, doctrina marxist-le- ninistă. Refugiat în biblioteca universitară, citea cărţile din fondul pe cale de a fi epurat şi interzis: Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, „Gândirea”, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Eugeniu Speranţia...
În anul universitar următor a trecut la Agronomie, pe care a absolvit-o în 1953 ca şef de promoţie, cu perspective profesionale strălucite: posibilitate de bursă la Moscova, cercetător la institute de agronomie din Bucureşti sau Cluj. Cu toate că va păstra până la sfârşitul vieţii dragostea pentru pământ şi natură, cea pentru Cer a fost mai puternică. Avea deja doi ani de Teologie, făcută în paralel, la Cluj, unde fusese admis ca prin minune, fără actele necesare, prin bunăvoinţa Proniei şi a rectorului, Părintele Liviu Galaction Munteanu, viitorul mărturisitor.
Viaţa universitară din Cluj purta încă amprenta revoltei studenţeşti din 1946, condusă de Bartolomeu (Valeriu) Anania, a epurărilor profesorilor „compromişi” (Lucian Blaga, D. D. Roşca, Onisifor Ghibu şi mulţi alţii) dar şi a studenţilor care nu au manifestat o vădită compasiune la moartea din 1953 a „părintelui popoarelor”, I. V. Stalin. Facultatea de Teologie, „clădirea de pe care se vede Canalul”, cum era definită în epocă, fusese între timp închisă. Proaspătul absolvent a lucrat o scurtă perioadă ca inginer agronom la staţiuni de cercetare, timp în care a reuşit să se transfere la Facultatea de Teologie din Sibiu, să-şi ia examenele şi licenţa şi să se căsătorească. La începutul primăverii lui 1955, în locul campaniei agricole, intra în ogorul pastoral, fiind ultimul preot hirotonit de Mitropolitul Nicolae Bălan. Gândul la preoţie încolţise în timpul unui stagiu de practică la Agronomie când, pe o vale din Apuseni, a întâlnit o troiţă de lemn pe care era răstignit Pruncul Iisus.
![Imagini inline 4]()
Şi-a dorit o parohie de ţară, cât mai departe de civilizaţie. A primit Lisa, lângă Mănăstirea Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, sat de oameni harnici, cu două biserici (una greco-catolică). Ţara Făgăraşului („dragă Ţara Oltului/ câte lunci, atâtea cruci/ de-a dragul să te tot duci”, o cântau localnicii) era în chinurile prefacerii comuniste: grupurile de partizani, colectivizarea, navetismul masiv la combinatele chimice. Alcoolismul escalada, jumătate dintre căsătorii ajungeau la divorţ, avortul la cerere îşi începea macabra istorie (liberalizat prin Decretul 463 din 1957).Lisa a luat şi ea parte la jertfă (un partizan ucis, alţii în puşcărie), dar şi la acomodarea cu vremurile. Când Părintele Ilie a vrut să construiască o casă parohială din lemn, enoriaşii l-au luat în râs: „Faceţi stână în mijlocul satului?” „Da, neneGheorghe, pentru că toţi v-aţi născut în stână!”, a venit replica şi sătenii au ridicat casa. „Eşti reacţionar, Părinte!”, i-a spus despre aceeaşi casă scriitorul Octavian Paler, fiu al satului, pe atunci la conducerea Radioteleviziunii comuniste. „Ceea ce acum pare reacţionar, s-ar putea dovedi în viitor progresist!”, nu s-a lăsat intimidat Părintele.
În cei cincisprezece ani la Lisa, divorţurile au încetat, ceata de feciori a renunţat la rachiu, iar contribuţia anuală nu mai era strânsă umblând din poartă în poartă („Întrebarea nu e dacă plătiţi contribuţia la biserică, ci dacă pot să v-o primesc!”, le-a pus în vedere Părintele enoriaşilor indiferenţi şi celor care aveau păcate opritoare de la Cuminecare). Nu a spovedit niciodată pe cineva fără o cateheză corespunzătoare (la începutul posturilor, de obicei), nici nu a acceptat la spovedit credincioşi din alte parohii fără un temei serios şi acordul parohului respectiv. El însuşi şi membrii familiei se spovedeau la Părintele Arhimandrit Serafim Popescu, întemeietor, alături de Părintele Arsenie Boca, al noii obşti de la Mănăstirea Brâncoveanu — un adevărat Stareţ, de o smerenie, blândeţe şi seninătate rară.
Despre Părintele Arsenie a aflat multe din relatările celor care îl cunoscuseră în perioada de la Sâmbăta. Un lisean i-a povestit cum i-a scos afară din biserică Părintele Arsenie pe cei care nu posteau, cu ocazia unei cateheze în Postul Mare, fără să-i fi întrebat despre asta. „Cum aţi ştiut, Părinte?”, l-a întrebat tata, ani mai târziu. „Când îţi pui toată inima, îi ştii”, i-a răspuns dânsul.
După liberalizarea avortului, Părintele Ilie a început să ridice problema acestui păcat de moarte la şedinţele protopopeşti, spre stupoarea unor confraţi. Apoi s-a adresat chiriarhului, care iniţial l-a avertizat că „dacă te pui rău cu stăpânirea, te pui rău şi cu noi”, dar în cele din urmă a cedat: „Fă ce te va lumina Dumnezeu!”. Pentru a primi un sfat mai apropiat, i-a căutat pe Părintele Arsenie, aflat încă la Mănăstirea Prislop, şi pe Părintele Nicodim Măndiţă, la Agapia. „Când îţi arde casa, salvezi ce se poate salva”, l-au sfătuit aceştia, încurajându-l
să nu dea înapoi. Mult timp după plecarea din Lisa l-au căutat femei pe care medicii le sfătuiau să avorteze. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate au născut bine.
La Mănăstirea Sâmbăta mergea des, iar Părinţii de acolo veneau la Sfântul Maslu şi înmormântări la Lisa. A fost apropiat de Părinţii Veniamin şi Timotei Tohăneanu, fraţi, stareţul, respectiv pictorul de icoane pe sticlă şi, îndeosebi, de Părinţii Serafim Popescu şi Teofil Părăian. Împreună cu Părintele Serafim l-a vizitat pe Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, aflat în domiciliu forţat la Mănăstirea Cheia, pe care îl admirau pentru curajul de a apăra credinţa şi de a înfrunta regimul. Acesta le-a mărturisit că îşi simte viaţa în pericol. Moartea sa, petrecută nu după mult timp, a rămas până astăzi nelămurită.
Părintele Teofil era teologul mănăstirii cu mult înainte de a deveni renumit pretutindeni. Nevăzător dar vorbitor de limbi străine, predica memorabil şi recita poezii cu o vervă molipsitoare. I-a dactilografiat tatei teza de doctorat, la noi acasă, după dictare, aproape fără greşeli, pe o maşină de scris pentru văzători. După 1990, au străbătut şi unul şi celălalt în lung şi în lat ţara; dacă venea la Sibiu pentru conferinţe, ne era oaspete. Odată a venit special să îl vadă pe tata, a cărui boală avansase. „Să ne luăm rămas-bun”, a spus Părintele Teofil, şi a avut dreptate, doar că dânsul a fost cel mai grăbit. Deşi nu totdeauna au înţeles lucrurile la fel, pe amândoi i-a răpus mărimea inimii...
Pentru teza de doctorat, în Dogmatică, la Facultatea din Bucureşti, l-a avut ca îndrumător pe Profesorul Nicolae Chiţescu, dar adevăratul mentor i-a fost Părintele Dumitru Stăniloae. După eliberarea din închisoare, acesta mai preda doar la cursurile de magiste- riu, cum se numeau atunci. Pentru a putea discuta fără „urechi”, tata îl conducea pe Părintele profesor, după ore, de la facultate spre casă; larându-i, Părintele Stăniloae ne-a vizitat la Lisa. Pe lângă teologie, experienţa din închisoare si situaţia Bisericii erau subiectele predilecte. În 1968, relaţia s-a întrerupt, tata fiind exmatriculat de la doctorat din pricina procesului Părintelui Spiridon Cândea, profesor la Sibiu, fost membru al mişcării legionare. Avea să îl reia peste un deceniu, odată cu mutarea noastră la Bucureşti.
Deşi nu a avut parte de închisoare, cum au avut aproape toţi preoţii din satele făgărăşene învecinate, Părintele Ilie n-a scăpat de supraveghere şi anchetă. Avea antecedente „promiţătoare”, ca dezertor din agricultura comunistă în tabăra duşmană a „popilor”. Nu i-a îndemnat pe enoriaşi să se opună colectivizării, dar o deranja în Duminici şi sărbători. Nici un partizan nu l-a căutat pentru spovedanie, însă, fără să ştie, cei mai buni prieteni din sat erau foşti legionari şi sprijinitori ai partizanilor. La procesul Părintelui Cândea a fost martor, după ce a fost anchetat amănunţit la Sibiu, în legătură cu intenţia profesorului sibian de a-l avea ca preot în parohia Bogata Olteană (judeţul Braşov), unde acesta cititorise o biserică monumentală, pictată iniţial de Părintele Arsenie Boca, deja alungat din monahism. Pe noi, copiii, a încercat să ne ţină departe de motivele reale ale absenţelor mai îndelungate de acasă. Noi chiar ne bucuram că, de la o vreme, apăruse un musafir destul de frecvent şi foarte jovial, „domnul Constantin”, pe care ni-l prezentase ca fiind un prieten din Sighişoara.
Procesul a avut şi alte urmări pentru Părintele Ilie şi familia lui. I s-a pus în vedere să părăsească Lisa. A fost o despărţire dureroasă, regretată până la sfârşitul vieţii. Ar fi voit să plece într-o parohie din Covasna, şi mai adânc în inima Românei vitregite, dar a fost mutat în Daneş, un alt sat de lângă Sighişoara, în imediata proximitate a celui care îl supraveghea. „Prietenul” Constantin ne vizita acum cu regularitate. Spre încântarea copiilor, tata acumpărat într-o zi un radio cu picup, la care ascultam fascinaţi teatru sau umor, ca şi mai toate discurile cu muzică clasică ce apăreau în magazine. Atunci am aflat de „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. Radioul era un compromis: „prietenii” îi ceruseră, de fapt, să cumpere televizor, dar nu s-a conformat.
Copii fiind, ne doream, desigur, televizor şi, pentru că nu îl aveam, ne mai lăsa, din când în când, la vecini. A mers şi tata să vizioneze, de vreo două ori: lansarea unei rachete spaţiale americane şi un film despre care nu ştiu cum aflase că era imoral şi la care eu, prâslea, plecasem să îl văd cu nişte amici, fără acordul părinţilor. Întors acasă, după o scurtă anchetă în care am fost prins cu minciuna, am aflat ce este un tatăde bătaie. La căminul cultural al satului funcţiona un cinema, iar uneori veneau spectacole de circ. Greu i-am convins pe părinţi să văd şi eu câteva filme istorice şi o singură dată circul.
Tata pleca destul de mult de acasă, în parohie sau, mai târziu, la facultate. Mama era cea care ne îndruma şi corecta activităţile zilnice. Exista însă un moment de comuniune familială în care tata era în centru: de obicei masa de seară, care se prelungea aproape întotdeauna cu discuţii vii despre răspunsurile credinţei la provocările ştiinţei. Nicanor, fratele mai mare, avea preocupări avansate de fizică, chimie şi biologie. Ceilalţi fraţi ne bucuram şi când ştiinţa reuşea să pună vreo problemă dificilă, gravă, dar şi când credinţa găsea până la urmă răspunsul înţelept. Probabil destule idei ale cursului de Teologie Fundamentală pe care avea să-l predea la Bucureşti s-au născut din aceste discuţii. Biblioteca noastră creştea mereu; tata cumpăra istorie, etnologie, folclor, literatură, critică literară, artă, filosofie, dar şi ştiinţe. Pe cele mai multe le citea cu pasiune şi sublinieri
numeroase. Pe copii, ne-a lăsat să ne descoperim chemarea şi nu s-a opus când am ales, pe rând, ştiinţele exacte şi ingineria. Exigenţele foarte înalte ale misiunii pastorale, în care ne simţeam cumva integraţi, familiaritatea cu universul bisericesc, adversitatea mediului extrafamilial au produs efectul, poate paradoxal, al căutării propriilor împliniri pe alte căi decât cea sacerdotală. A contat mult lipsa grupului de aceeaşi vârstă cu noi cu care să împărtăşim valorile credinţei.
„Neamul poate fi pierdut pe pământ, dar nu şi în cer" (Părintele Ilie Moldovan).
Reprimit la doctorat prin 1970, Părintele Ilie a obţinut titlul trei ani mai târziu. Un preot de ţară doctor în teologie era ceva rar în anii aceia. Patriarhul Iustinian a aflat cazul, l-a chemat în audienţă pe tata şi l-a numit, fără nici o consultare cu autorităţile de la Culte, duhovnic la Facultatea de Teologie din capitală. Abia mutat acolo, Patriarhul s-a îmbolnăvit, a fost spitalizat şi, la puţină vreme, după cumplitul cutremur din martie 1977, a fost chemat la Domnul. Părintele Ilie a dus şase ani funcţia de duhovnic şi de suplinitor la secţia de Teologie Sistematică. Era sobru, exigent, dar
îndrăgea studenţii şi le dedica fără zgârcenie timpul. Marea bucurie a acelei perioade a fost paraclisul facultăţii, închinat Sfintei Ecaterina. Pe lângă studenţi, cinstirea marii muceniţe dă- ruitoare de înţelepciune aduna şi bucureşteni cumsecade şi foarte evlavioşi.
Era scrupulos cu împlinirea datoriei. Fiind responsabil cu disciplina, a fost implicat în „episodul Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Câţiva studenţi au participat, fără învoirea obligatorie pentru părăsirea internatului, la faimoasele „Cuvinte pentru tineri”, o serie de predici adresate de Părintele Gheorghe Calciu, profesor la seminarul teologic, elevilor şi studenţilor teologi, chemări la o viaţă creştină conştientă, angajată şi neobedientă regimului ateist. Ca pentru orice altă abatere mai serioasă, duhovnicul le-a luat studenţilor declaraţii scrise. Personal, a apreciat curajul Părintelui Gheorghe Calciu, riscant pentru cei de care răspundea, temându-se că puterea represiunii se răspândeşte mai uşor şi mai departe decât cea a convingerii, însă declaraţiile nu au ajuns niciodată la conducerea facultăţii.
Mai-marii săi nu au putut trece cu vederea numirea intempestivă; când s-a ivit ocazia, l-au „ajutat” să plece. Prilejul a apărut în 1983, prin vacantarea catedrei de Teologie Morală la Facultatea din Sibiu. Nu fără mişcări de culise, ca pentru un om cu „probleme”, postul a fost cu greu scos la concurs, iar Părintele Ilie a intrat într-o nouă etapă a vieţii.
Pasiunea pentru studiu, aprofundare şi transmiterea cunoaşterii către tineri s-a putut manifesta acum mai aprins. În pofida climatului tot mai apăsător al ultimilor ani ai regimului, literatura teologică se îmbogăţea cu noi volume ale Părintelui Stăniloae, cu reluarea publicării Filocaliei, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, „Convorbirile” Părintelui Ioanichie Bălan. Tocmai apăruseră, cu mulţi ani întârziere, cele două volume ale manualului universitar de Teologie Morală coordonat de Mitropolitul sibian Nicolae Mladin, completate de un al treilea, „Spiritualitatea Ortodoxă”, al Părintelui Dumitru Stăniloae.
Părintele Ilie n-a ezitat să păstreze din manual doar structura analitică, obligatorie, şi să predea, tot mai mult, altceva. Experienţa pastorală l-a convins că viaţa are prioritate asupra ordinii şi normei, nu invers, şi că morala constrângerii trebuie abandonată pentru una a dăruirii. Legea morală înţeleasă ca revendicare cuprinsă în fiecare dar primit de la Dumnezeu şi viaţa în Hristos ca dar suprem al morţii şi învierii Mântuitorului au fost reperele centrale ale unei viziuni asupra moralei deopotrivă individuale şi comunitare, liturgice şi sacramentale. Elabora mereu; în fiecare an rescria aproape toate prelegerile, în funcţie de noi experienţe, noi lecturi, noi semnificaţii. Dintre Sfinţii Părinţi, cei mai apropriaţi au fost Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog; dintre teologii contemporani, Părinţii Dumitru Stăniloae şi Alexander Schmemann; dintre filosofi, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă şi personaliştii francezi (L. Lavelle, G. Marcel); dintre scriitori, Dostoievski şi
Antoine de Saint-Exupery. Ultimul l-a inspirat să vadă darurile sacramentale, îndeosebi cel euharistic, ca „noduri divine”, care ţes urzeala familiei şi neamului, umanităţii şi cosmosului. Preocuparea pentru modelul ontologic divin al vieţii, revelat în Hristos, la care avem acces prin valori, îl făcea greu de înţeles pentru minţile mai pragmatice. Încadrarea activităţii de cunoaştere specifică studiului teologiei în ritmul liturgic al descoperirii Cuvântului lui Dumnezeu prin Duminici şi sărbători, de asemenea, pretindea o receptivitate faţă de voia de Sus, inoportună în logica „descurcărelii”, mult apreciată atunci, ca şi după aceea.
„Îndumnezeirea omului prin Euharistie este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului" (Părintele Ilie Moldovan).
Orientarea acestor preocupări către imediatul cotidian al credinţei s-a vădit însă, din plin, după Revoluţie. „Legea românească”, „paradisul etnic”, „personalismul cosmic”, „iubirea euharistică”, „starea teopatică”, „sângele harismatic”, „regenerarea arborelui genealogic” şi alte noţiuni de axiologie şi praxiologie, nu atât transcendentale, cât „des- cendentale”, „de Sus în jos”, cum sublinia adesea, nu erau forme de evadare ale unui „cosmonaut” în teologie, ci căutări înfrigurate de o singură întrebare: „Ne piere neamul?”.
A călătorit cu ea, neobosit, două decenii. O scurtă perioadă ca inspector pe drumurile eparhiei, de la Mărginimea Sibiului la cealaltă margine, a Covasnei si Harghitei. Visul (după unii, utopia) înfiinţării unei episcopii pentru românii din inima României avea să se realizeze destul de curând. Ajuns la Alba-Iulia unirii, a pus umerii la înfiinţarea secţiei de Teologie-Asistenţă Socială. Mai departe, la Clujul studenţiei, Oradea episcopului martir, Baia Mare voivodală: muncitor la temelii, convins că prezenţa Ortodoxei în universităţile ardelene post-decembriste este indispensabilă în faţa contraofensivei eterodoxe. Pentru predici, conferinţe, simpozioane, a trecut Carpaţii, Dunărea, Prutul. A căutat terasele agromontane, unde dacii si urmaşii lor încreştinaţi cultivau grâu pentru altarele sacre, pentru a dovedi că munţii ne leagă. Presimţind perfidia regionalizării, a pledat pentru „reînfrăţirea versantelor”. Cu universitatea de fiecare vară „Episcopul martir Nicolae Popovici” de la Mănăstirile Recea, Făgeţel, Izvorul Mureşului, Poiana Sărată şi Jacu Românesc descoperea participanţilor rana regiunii tăiate în carnea ţării, începând cu 1940, pentru a o pansa. De Sfântul Andrei şi 1 decembrie, era nelipsit, cu un grup de studenţi, din mijlocul fraţilor de la Sfântu Gheorghe şi din alte parohii covăsnene.
În „ne piere neamul” nu suna doar apelul revenirii la dreapta-credinţă şi iubirea de patrie, ci şi alarma dispariţiei biologice. Cât a putut, şi-a purtat studenţii prin satele transilvane tot mai îmbătrânite şi părăsite. În 1991, împreună cu Părinţii Vasile Mihoc şi Filaret Costea, a înfiinţat „Asociaţia Pro Vita Sibiu”, după modelul celei din Bucureşti, create de poetul Ioan Alexandru. După câţiva ani, alături de Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului şi Doamna Doctor Christa Todea- Gross din Cluj, a fondat „Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro Vita din România”. Sprijinirea procreaţiei şi combaterea avortului atrag puţini militanţi şi astăzi, când perspectivele demografice
cele mai pesimiste par cele mai probabile, iar războiul împotriva vieţii şi credinţei a luat amploare prin aşa-zisa educaţie sexuală şi prin politicile de gen şi orientare sexuală...
Părintele Ilie a fost conştient că schimbarea în bine nu vine prin simpla condamnare, ci prin accesul la un alt mod de viaţă. Era convins că numai iubirea euharistică, care, din care şi pentru care este viaţa în Hristos, poate fi temeiul regenerării noastre spirituale, culturale şi materiale. A lăsat testamentul acestei convingeri în trilogia „În Hristos şi în Biserică. Teologia iubirii” şi în alte volume. În cele din urmă, glasul unuia dintre cei care au strigat despre calea Domnului în România de azi, inevitabil a încetat.
Pentru unii suna profetic, pentru alţii strident, pentru alţii demodat. Un condeier, renumit comentator al vieţii religioase, a scris într-o revistă bisericească că a venit vremea să abandonăm „carul cu boi” în teologie, cu referire la vehiculul ideatic al Părintelui Ilie Moldovan. Nu ştiu dacă Părintele a citit acel pasaj, dar cred că nu s-ar fi supărat. Ştia că ceea ce pare uneori reacţionar se poate dovedi până la urmă progresist. Îşi aducea mereu aminte, cu recunoştinţă, de ţăranii din Albeşti împuşcaţi din ordinul grofului şi aruncaţi în Târnava Mare, prin 1849, pentru că refuzaseră să treacă la greco- catolicism. „Să ştim bine că şi murim, dar de legea noastră nu ne lăsăm!”, ar fi strigat ţăranii. Întrebat despre decadenţa teologiei în Occident, Părintele Stăniloae arăta cauza într-un interviu: „pentru că nu mai sunt fii de ţărani”.
Părintele Ilie s-a stins încet, nedumerit cum din somnul în care visa, tot mai des, că slujeşte Dumnezeiasca Liturghie într-o biserică albă, de lemn, se trezeşte într-un trup tot mai subţire şi mai greu. Dumnezeu să-l odihnească în pământul celor vii!
Prof. Sebastian Moldovan
