Quantcast
Channel: ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!
Viewing all 199 articles
Browse latest View live

Curtea Constitutionala a decis: Legea Big Brother, privind stocarea datelor, neconstitutionala.

$
0
0

legea big brother 49382400 720x426 Curtea Constitutionala a decis: Legea Big Brother, privind stocarea datelor, neconstitutionala

“In urma deliberarilor, Curtea Constitutionala, cu unanimitate de voturi, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile Legii nr.82/2012 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de retele publice de comunicatii electronice si de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului, precum si pentru modificarea si completarea Legii nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice sunt neconstitutionale. Cu unanimitate de voturi, a respins ca neintemeiata exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art.152 din Codul de procedura penala “, se arata intr-un comunicat al CCR.
CCR a luat in dezbatere in sedinta de marti exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii 82/2012 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de retele publice de comunicatii electronice si de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului. De asemenea, a fost dezbatuta si exceptia de neconstitutionalitate pentru modificarea si completarea Legii nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice, precum si a dispozitiilor art.152 din Codul de procedura penala.
Decizia este definitiva si general obligatorie si se comunica celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si instantelor care au sesizat Curtea Constitutionala.
Foto: realitatea.net


Revoluţia de după inventarea pilulei: Cipul contraceptiv!

$
0
0
Revoluţia de după inventarea pilulei: Cipul contraceptiv! O O companie din Statele Unite a anunţat debutul testelor clinice cu un microcip... contraceptiv. Să fie aceasta viitoarea revoluţie legată de controlul sarcinilor nedorite?
Compania se numeşte MicroCHIPS, localizată în  Lexington, Massachusetts şi a pus la punct un microcip implantabil, capabil să elibereze în organismul purtătoarei sale, în fiecare zi, la aceeaşi oră, timp de până la 16 ani, doza zilnică de contraceptiv. Fără bătăi de cap, fără posibilitatea de a uita, fără probabilitatea de a utiliza pilule necorespunzătoare calitativ, scriu cei de la Playboy. Dacă femeia respectivă doreşte să rămână gravidă, poate opri temporar administrarea contraceptivului, wireless, cu ajutorul unei telecomenzi. Sau, dimpotrivă, medicul curant poate decide creşterea dozei de contraceptiv, tot wireless. Microcipul poate fi implantat la nivelul abdomenului, sau sub un braţ sau aproape oriunde altundeva. Inclusiv în ceafă sau în frunte.
MicroCHIPS aşteaptă aprobările FDA pentru a porni studiile pre-clinice anul viitor şi se aşteaptă să aducă această tehnologie pe piaţă până în 2018.

Revoluţia de după inventarea pilulei: Cipul contraceptiv! | Buna ziua Brasov

PPCD ȘI FUNDĂTURA EURASIATICĂ. De la hommo sovieticus la hommo eurasiaticus.

$
0
0
Noi construim un Imperiu!
Alexandr Dughin, Emisiunea ”Discurs”, O producție Russia.ru 2013

”În mare, Federația Rusă are o singură problemă în Republica Moldova: prezența militară ilegală pe teritoriul nostru național. (…) Cine dintre autoritățile noastre s-a gândit cum poate fi folosită în avantajul Republicii Moldova această prezență militară, ce avantaje de ordin comercial, energetic, politic am putea să scoatem noi din prezența militară a Federației Ruse? (…) Prin urmare, aici ar fi cheia: ce obținem în schimb? În schimbul acestei prezențe militare ruse neplăcute, indezirabile, dar inevitabile pentru noi, un obstacol pe care nu-l putem depăși și pe care îl putem transforma într-un avantaj.”
Iurie Roșca, conferința de presă din 19 martie 2014

Dughin la PPCD

Fără să mă fi așteptat, am avut în ziua de 4 iulie 2014 o discuție pe alocuri tensionată, pe alocuri liniștită cu secretarul general al PPCD, Dinu Țurcanu, în prezența președintelui PPCD, Victor Ciobanu, pe terasa unui local din Chișinău. Motivul care a determinat întâlnirea cu secretarul general al PPCD nu a avut tangență cu politicul, cu toate că, pe parcurs, discuția a ajuns la politica desfășurată în ultimii ani de PPCD. Chiar dacă a decurs în contradictoriu, aflându-ne în vădită divergență de păreri și de idei, aceasta a fost o discuție necesară, cred, de natură să limpezească lucrurile. Luând act de atitudinea mea critică și chiar foarte negativă față de cursul promovat de conducerea PPCD, secretarul general Dinu Țurcanu m-a îndemnat în mod repetat să-mi formulez public, în scris, poziția atât în acest subiect, cât și față de alinierea fruntașilor de azi ai PPCD la ideologia promovată de un pretins ”filosof” de la Moscova, Alexandr Dughin, supranumit de unii drept cardinal din umbră, dar și ideolog al Kremlinului. O fac acum cu plăcere.

Am scris și cu alte ocazii că, în opinia mea, PPCD este supus unui proces de destructurare dirijată, în paralel cu unul de izolare internațională, prin scoaterea sa din familia Partidului Popular European și deturnarea geopolitică spre o orbită răsăriteană, eurasiatică. Obiectivele irevocabile au fost revocate. Consecvența a lăsat loc inconsecvenței și oportunismului geopolitic. Altădată un organism de esență antiimperială, PPCD se autoreneagă și este astăzi laolaltă cu apologeții și ideologii imperialismului moscovit, fiind transformat într-un grupuscul de adepți ai școlii dughiniste a eurasianismului. Antieuropenismul, antinatoismul, antiamericanismul, iar pe alocuri și antiromânismul, pe de o parte, și promoscovismul și eurasianismul, dar pe alocuri și proseparatismul disimulat, pe de altă parte, sunt linii de gândire confirmate tot mai des în discursul sau de comportamentul public al acestui grupuscul, convertit la ideologia eurasianistă opusă obiectivelor strategice ale formațiunii. Acest fapt este la vedere, pe înțelesul oricărui observator obiectiv.

Din păcate, fruntașii de astăzi ai PPCD, de care atât eu, cât și multă altă lume ne-am legat inițial multe speranțe, au derapat grav și flagrant de la obiectivele strategice și idealurile programatice ale formațiunii, așa cum sunt formulate acestea în Statutul și Programul politic în vigoare, adoptate de Congresul partidului. Secretarul general Dinu Țurcanu a precizat că ar urma să fie convocat un Congres care să rebuteze Statutul și Programul politic în vigoare, înlocuindu-le cu altele, conforme noului curs care i s-a trasat formațiunii. Adică, după ce PPCD este izolat pe plan european și mânat către fundătura eurasiatică, stindardul de luptă națională și antisovietică, pe care l-am ridicat și ținut sus mai bine de două decenii și care acum este călcat în picioare, va fi înlocuit cu un alt drapel, eurasiatic. Schimbarea de vector geopolitic și cantonarea partidului în mlaștina eurasianismului putinisto-dughinist abia urmează a fi legitimată formal.

Ce principii și idealuri sunt călcate în picioare?

Este necesar să readucem în atenție obiectivele strategice ale PPCD pe plan geopolitic.
Potrivit articolului 8 din Capitolul II al Statutului actual al formațiunii, ”Obiectivele strategice ale PPCD sunt: (…) integrarea într-o Europă a națiunilor și înfăptuirea unității naționale, în acord cu voința poporului și în spiritul tratatelor internaționale, printr-un proces firesc de apropiere a celor două state românești, susținut de programe realiste și acțiuni pragmatice de ordin economic, social, spiritual și diplomatic”.
La fel, este potrivit să cităm câteva articole din Programul actual al partidului:
PPCD își reafirmă atașamentul față de principiul constituțional privind caracterul unitar și indivizibil al statului. Noi considerăm că restabilirea legalității și ordinii pe întreg teritoriul Republicii Moldova trebuie realizată prin metode politice, cu sprijinul și participarea organismelor internaționale, excluzând orice șantaj din afară sau condiții ultimative din partea secesioniștilor transnistreni” (articolul 39. Unitate teritorială).
PPCD rămâne atașat ideii de unitate națională, care trebuie acceptată ca un dat și ca o condiție primordială a păcii în regiune. Ideea de unitate națională trebuie să fie luminată de morala creștină, care înseamnă dragoste față de aproapele tău, față de familia ta, față de națiunea ta, față de națiunile din jurul tău, față de umanitate. Nimeni nu poate să se integreze prin iubire în umanitate dacă nu-și iubește națiunea. Morala creștină ne protejează de excesul de a face din dragostea față de propria națiune un motiv de ură sau de respingere a celorlalte națiuni” (articolul 41. Unitate națională).
”Globalizarea și crearea unor entități interstatale optime din punct de vedere politic, economic, social, militar etc. constituie tendințe ale lumii contemporane. Transparența frontierelor și promovarea valorilor comune sunt în interesul statelor. Aderarea Republicii Moldova într-un viitor previzibil la Uniunea Europeană constituie pentru noi un obiectiv strategic major. Până la atingerea acestui obiectiv raporturile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană trebuie să se dezvolte în cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare din 1994. De asemenea, relațiile cu Consiliul Europei trebuie să fie axate în continuare pe cele trei dimensiuni: cooperare interparlamentară, interguvernamentală și în domeniul democrației locale” (articolul 42. Integrare europeană).
Pentru noi este de o importanță cu totul deosebită buna vecinătate cu cele două țări limitrofe: la est cu Ucraina, care este unul dintre partenerii cei mai importanți ai Republicii Moldova pe plan economic, și la vest cu România, de care ne leagă relații speciale determinate de comunitatea istorică și identitatea noastră lingvistică, etnică și culturală. Considerăm benefică sub toate aspectele constituirea Trilateralei România-Moldova-Ucraina, precum și a celor două euroregiuni: a Dunării de Jos și a Prutului Superior” (articolul 43. Cooperare regională și transfrontalieră).
Având în vedere situația geopolitică a Republicii Moldova, PPCD apreciază drept inadecvat principiul neutralității fixat în Constituție. Opțiunea strategică irevocabilă a PPCD de integrare a Republicii Moldova în Alianța nord-atlantică (NATO) constituie singura soluție viabilă pentru apărarea independenței, suveranități și integrității statului” (articolul 44. Securitatea noastră militară).
Trebuie să amintim că respectarea acestor obiective programatice a fost pusă sub jurământ public, iar orice încălcare sau nesocotire a lor face dovada sperjurului.
Jur în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor mei de familie politică să fiu un bun apărător şi promotor al intereselor naţionale ale Republicii Moldova, să îmi iubesc Patria până la jertfire de sine, să slujesc principiile democratice şi idealurile naţionale din toată inima mea şi din tot cugetul meu, să îmi dăruiesc toată priceperea şi străduinţa pentru realizarea obiectivelor programatice ale PPCD, (…) să respect acest legământ cu onoare şi demnitate până la sfârşitul vieţii mele” (din Jurământul membrului PPCD).
Ideile de bază din aceste documente nu cadrează cu noua linie politică trasată de către Moscova pentru cei pe care Dughin îi numește deschis ”coloana noastră a cincea”.

De la hommo sovieticus la hommo eurasiaticus

Părerea mea, formată în baza observațiilor atente din ultimii ani, este că un număr redus totuși de persoane din Republica Moldova, inclusiv unii dintre actualii fruntași ai PPCD, s-au pus benevol, dar deloc dezinteresat, în serviciul ideologiei eurasianiste, conectându-se, cu toate consecințele, la spațiul și pârghiile de putere ale Rusiei. Nu doar eu, ci și oricine s-a putut convinge că aceste persoane au aderat la platforma ideologică formulată de prolificul ”filosof” și geopolitician Alexandr Dughin, autor al unui întreg șir de idei otrăvite cu ținte precise. Această platformă constituie o nouă expresie manifestă și radicală a tradiționalului expansionism moscovit. Ea coincide cu optica oficială a Kremlinului.
La o analiză atentă, curentul eurasianist ni se înfățișează ca unul lipsit de onestitate și moderație intelectuală, ca și de capacitatea de a evita radicalismele și extremismul. Cauza acestui fapt stă în caracterul său nerealist, precum și în eclectismul conceptelor din care eurasianismul își trage rădăcinile.
Pentru cei interesați de analiza fenomenului vom preciza că eurasianismul geopolitic predicat astăzi de Dughin sau Putin și orientat către exterior nu trebuie confundat cu doctrina eurasianismului formulat în anii ’20-’30 ai secolului XX de către profesorul Nikolai Trubețkoi, o doctrină care se sprijinea pe asumarea moștenirii istorice și culturale tătaro-mongole, fiind orientată către interior.
Eurasianismul lui Putin și Dughin reprezintă o colecție impresionant de largă și foarte eclectică de falsuri, sofisme și prejudecăți, clișee dogmatice și etichete politice, speculații și visuri grandomane, toate servite într-un sos propagandistic condimentat cu elemente preluate din arsenalul țarismului, kominternismului, național-bolșevismului, panslavismului, misticismului politic sau panortodoxismului rus.
Dughin discurs

Scopul adepților platformei eurasianiste, când ne referim concret la Republica Moldova, este readucerea ei în matca imperială rusă, iar mai exact în prizonieratul geopolitic al Moscovei sub pretextul unor sofisme pe teme de morală, alimentate de o frică irațională față de restul lumii, mai cu seamă față de un Occident ”decadent”, ”putred” și ”muribund”, dar și de un soi de dragoste subită față de o Rusie ”puternică”, ”apărătoare și promotoare a valorilor creștine”, ”aflată în plin avânt”. Eurasianiștii visează o ”Rusie Mare din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir”, dar nu-și ascund nici visul de construire a unui imperiu rus global și de ”cotropire și anexare a Uniunii Europene”, care să fie pusă sub sceptrul unui țar rus pe care Dughin, prin recurs la conceptul medieval ”Moscova – a treia Romă”, îl numește ”наш русский римский царь” (țarul nostru roman rus). Am putea vorbi aici doar despre o mitologie geopolitică sau despre fantasme, dacă adepții acestei ideologii neoimperiale nu ar insista asupra punerii programului lor în practică.
Un alt scop al eurasianiștilor este înlocuirea mentalității culturale și politice eurocentrice cu una kremlinocentrică. Consider că un asemenea efort este sortit eșecului. Și pentru că nu este la mijloc o simplă inconștiență, efortul relativ proaspeților eurasianiști de la Chișinău trădează o vinovată complicitate cu interesele Moscovei.
Scopurile pe care și le-a fixat eurasianismul putinisto-dughinist sunt irealizabile în lumea de astăzi, cu care Moscova a intrat într-un conflict deschis.
Această situație ne demonstrează că eurasianiștii de la noi, inclusiv grupusculul din fruntea PPCD, nu aderă sincer și plenar la cauza noastră națională, făcând cauză comună cu o Moscovă tot mai deșănțată și mai depășită de realități, complexată, frustrată, agresivă, violentă și sustrasă dinamicii europene și internaționale.
Vom mai reține că eurasianiștii susțin separatismul provocat și alimentat de Moscova în spațiul post-sovietic, opunându-se consolidării și afirmării depline a noilor state scăpate de sub tutela Rusiei.

Continuare la Vlad Cubreacov

Scriitorul Andrew Solomon, despre ţara din care au fugit bunicii săi: „Gay, evreu, bolnav mintal şi susţinător al romilor în România”. Imaginea pe care homosexualii o creeaza Romaniei in SUA

$
0
0

Scriitorul american Andrew Solomon, autorul bestsellerului „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“, a scris în revista „New Yorker“ un editorial despre România, inspirat de recenta vizită făcută în ţara noastră, în luna iunie. La acel moment, scriitorul a scris pe pagina sa oficială de Facebook că i-ar fi fost anulată o conferinţă pe care trebuia să o susţină la Bucureşti, din cauza temei pe care dorea să o abordeze, respectiv identitatea gay.

Andrew Solomon dezvăluie în textul publicat de revista americană „New Yorker“ că bunicii săi, evrei, proveneau din România, această mărturisire personală fiind punctul de plecare pentru a creiona imaginea unei ţări intolerante faţă de minorităţi. Solomon îşi începe editorialul “Gay, evreu, bolnav mintal şi susţinător al romilor în România” amintindu-şi de cuvintele spuse de mătuşa sa despre România, pe când era doar un adolescent, la insistenţele sale de a afla mai multe despre locul exact din care venea familia sa: „Era un loc oribil şi am fost norocoşi că am plecat de acolo. Nu exisă niciun motiv pentru care cineva şi-ar dori să se întoarcă“, l-ar fi avertizat ruda fără să-i ofere mai multe detalii. “O verişoară de gradul doi pe care am întâlnit-o pe Facebook mi-a spus că, din câte ştie, suntem din Dorohoi, un orăşel la circa 250 de mile de Bucureşti”, povesteşte Solomon. În urma unor cercetări făcute de o amică pasionată de genealogie, scriitorul a descoperit că bunicul său împreună cu cei doi fraţi au plecat din ţară în 1900, iar patru ani mai târziu au reuşit să aducă şi restul familiei din România. Curiozitatea legată de locul de unde i se trage familia a devenit cu atât mai intensă în momentul în care prietena sa, Leslie Hawke, mama actorului Ethan Hawke, stabilită în România de 15 ani, a fondat ONG-ul OviduRo, prin intermediul căruia încearcă să ajute copiii proveniţi din familiile sărace de rromi. „M-am alăturat demersului său, într-o anumită măsură, pentru că am făcut o paralelă între opresiunea asupra strămoşilor mei evrei şi cea exercitată asupra romilor“, scrie Solomon.
A urmat invitaţia de a face un turneu de promovare a cărţii „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei“, anul acesta, când românii l-au impresionat cu interesul arătat faţă de munca sa, după cum precizează autorul. Însă impresia plăcută i-a fost umbrită de anularea conferinţei pe care ar fi trebuit să o susţină la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, în urma unui aranjament intermediat de Florin Buhuceanu, preşedintele ACCEPT, organizaţie care luptă pentru drepturile persoanelor gay din România. „Umbra homofobă a lui Putin se întinde asupra Europei de Est“, concluzionează amar Andrew Solomon, urmare a întâmplării de la Bucureşti. În editorial se precizează că directorul BCU i-ar fi reproşat telefonic unei prietene a lui Leslie Hawke că ar fi minţit în legătură cu tema conferinţei, adăugând că BCU nu va găzdui niciodată un eveniment la care se va discuta indentitatea gay. Totuşi, conferinţa cu tema "Despre iubire, cu orice preţ: sexualităţi şi identităţi în secolul 21" a avut loc în cele din urmă, dar într-o altă locaţie, respectiv în sala de cinema de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti (UNATC). Pe urmele strămoşilor, la Dorohoi În timpul vizitei din România, Solomon a mers să vadă oraşul Dorohoi, însoţit de Leslie Hawke. Ajuns la faţa locului, scriitorului nu i s-a părut că se schimbaseră prea multe de la plecarea bunicilor săi: „Am mers la cimitirul evreiesc din Dorohoi, pe un drum lung şi noroios. (…) Cimitirul era într-o stare de degradare profundă, dar la fel este tot ceea ce se află în apropiere de Dorohoi. (…) Leslie a descoperit unul dintre mormintele familiei Solomon. Curând am început să aflăm mai multe, informaţii venite din partea oamenilor născuţi după emigrarea bunicului meu. (…) Am pus pietre pe unele morminte (tradiţia evreiască este să pui pietre pe morminte în loc de flori) şi m-am gândit la oamenii care ar fi putut să plece de aici, dar nu au făcut-o“. povesteşte autorul american. „O inscripţie de pe unul din mormintele din cimitir amintea de Solomonii care muriseră de mâna lui Hitler (…) Un memorial din centrul cimitirului comemora cei 5.000 de evrei care au fost luaţi din aceste locuri şi nu s-au mai întors niciodată. Parcă am auzit vocea mătuşii Rose spunând, «Am fost norocoşi că am plecat de acolo»“, mai scrie Solomon. La plecarea din oraş, am privit ţăranii din partea locului şi m-am gândit că dacă înaintaşii lor nu le-ar fi ars casele strămoşilor mei, poate că familia mea nu ar fi plecat. M-am gândit apoi la ce s-a întâmplat cu familia mea în timpul a două generaţii şi la ce nu li s-a întâmplat lor timp de două sau trei generaţii; şi în loc să mă simt ultragiat de trecutul lor violent, m-am simţit privilegiat. Oprimarea se dovedeşte uneori mai profitabilă pentru victime decât pentru opresori. În vreme ce aceia care fac ravagii în vieţile vecinilor lor îşi consumă energia cu distrugerea, cei ale căror vieţi sunt zdruncinate trebuie să-şi concentreze tăria rămasă pentru a găsi soluţii – unele dintre ele dovedindu-se extraordinare. Ura mi-a alungat familia în Statele Unite, unde s-a bucurat de libertăţi până atunci de neimaginat, meditează Andrew Solomon. În continuare, scriitorul descrie condiţiile mizere în care trăiesc ţiganii din România, comparativ cu ceea ce văzuse în Dorohoi: „Taberele unde m-a dus Leslie au făcut ca Dorohoi să pară East Hampton (cartier de lux din New York - n.r.). Dacă ţăranii din nordul României mâncau prost, ţiganii din colonii erau înfometaţi, în timp ce ţăranii trăiesc puţin, ţiganii prezentau semne evidente de boală. Ţăranii poate că nu aveau instalaţii sanitare eficiente, dar ţiganii nu aveau deloc. Îşi făceau nevoile în apropiere şi locul duhnea.“ Andrew Solomon relatează inclusiv modul în care a fost redat în mass-media incidentul cu BCU, când nu i s-ar fi permis să susţină conferinţa despre identitatea gay. Este pomenită şi întâlnirea publică pe care a avut-o la acel moment cu scriitorul Mircea Cărtărescu, la Colegiul Noua Europă, prilej cu care autorul român a simţit nevoia să-şi ceară scuze pentru incidentul cu Biblioteca Centrală Universitară. Pe finalul editorialului din New Yorker, Andrew Solomon punctează:„ Societăţile în tranziţie sunt întotdeauna modele de contradicţie. Cum se raportează România la evrei, la persoanele cu afecţiuni psihice, la persoanele gay, la ţigani?”, se întreabă retoric scriitorul. Acesta precizează că tot ceea ce reprezintă el, prin faptul că este evreu şi gay, pare că nu îi conturează o imagine favorabilă printre români. Susţinătorii liberalizării sociale într-o ţară săracă, religioasă şi conservatoare nu reprezintă majoritatea. Femeile din Dorohoi sigur nu sprijină căsătoria gay, probabil că nu le plac evreii sau ţiganii. Dar, româna este o limbă latină, iar românii sunt un amestec de căldură specifică italienilor şi de spirit combativ caracteristic slavilor. Mai mulţi români mi-au spus că, fiindcă bunicul meu s-a născut aici, aş putea primi paşaport românesc. Mă gâdesc serios la acest lucru. Este un loc oribil şi am fost norocoşi să plecăm de acolo, dar este şi un loc minunat şi mă simt norocos că m-am întors, îşi încheie acesta pledoaria.

Sursa: Adevarul

CRIMINALII DIN UMBRA. Cine au fost sefii tortionarilor comunisti? Studiul fostului detinut politic Constantin Iulian demasca reteaua autorilor crimelor comuniste de la inchisoarea Pitesti, cei aflati in functiile de decizie.

$
0
0



Cu puţin timp înainte de a fi răpus de o necruţătoare boală galopantă, în mai 2012, de pe patul spitalului Fundeni, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, dr. Constantin Iulian, mi-a cerut să fac public studiul referitor la coordonatorii din umbră ai experimentului reeducării prin tortură din închisoarea Piteşti, lucrare pe care mi-o încredinţase cu puţin timp înainte.
(…) Intelectual rasat, om de o vastă cultură şi cadru universitar, dl Constantin Iulian a fost preocupat întotdeauna de găsirea principalilor autori ai genocidului la care au fost supuse elitele poporului Român după instaurarea dictaturii comuniste. Adică şefii direcţiilor de Securitate, cei care ordonau subalternilor lor să comită torturile şi crimele respective, ei fiind şi principalii beneficiari ai atrocităţilor.
Dl Iulian era urmărit de faptul că, în efervescenţa de care opinia publică va fi cuprinsă când se vor descoperi crimele comunismului şi executanţii lor mărunţi (aşa cum se întâmplă acum cu Vişinescu şi Fecioru), se va trece cu vederea tocmai anchetarea principalilor vinovaţi, adică cei ce au dat ordinele criminale.
În cazul de faţă, dl Iulian avea nu doar calitatea de cercetător, dar şi aceea de fost deţinut politic, unul din numeroşii studenţi supuşi între 1949 şi 1951 celor mai abjecte metode de tortură fizică şi psihică în cadrul experimentului secret de la Piteşti, calificat de Alexandr Soljeniţîn drept „cea mai mare barbarie a lumii moderne”. El a investigat cine au fost conducătorii Direcţiei a V-a de Securitate, care în acei ani de groază era principala beneficiară şi coordonator al crimelor de la Piteşti. (Florin Dobrescu - Departamentul Cercetare-Documentare al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti)
Cercetând arhivele secrete ale Securităţii puse la dispoziţie de CNSAS, după Revoluţie, dar şi rezultatele unor cercetări orale efectuate în cadrul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici – Luptători Anticomunişti, am reuşit să identific parte din autorii din umbră ai crimelor de la Piteşti. Am mers pe drumul demascărilor, smulse prin tortură, care scrise au ajuns la cei din umbră.
Iată rezultatul acestor cercetări.
ŢURCANU EUGEN, deţinutul politic instruit de autorii din umbră, înmâna „demascările”, smulse prin tortură de la victime, direct ofiţerului politic al închisorii Piteşti şi care se numea MARINA ION, pe numele lui adevărat IŢICOVICI. Acesta, tot direct, le înmâna lui SEPEANU TUDOR (evreu comunist), care în 1948 era directorul Securităţii Bucureşti, iar în 1950 a fost numit şef Serviciu Inspecţii în Direcţia Generală a Penitenciarelor (D. G. P.), cu misiunea specială de a activa personal, pe teren, în obţinerea de informaţii utile Securităţii de la deţinuţii politici.
Sepeanu Tudor era ajutat în „munca” sa de CSELLER (ZELLER) LUDOVIC, aflat în funcţia de Director în DGP.
Din mâinile acestora, „demascările” scrise ajungeau la două persoane, pe numele lor SENATER MOISE şi SOLOMON AVRAM, ambii din Direcţia Securităţii Bucureşti, foşti subalterni a lui SEPEANU în perioada 1948-1950.
De la Direcţia Securităţii Bucureşti, documentele secrete ajungeau la Direcţia a V-a a Securităţii Poporului, a cărei şef era atunci DULBERGER MIŞA (DULGHERU MIHAI) ajutat de LEPĂDĂTESCU MIRCEA şi DIACĂ SIMION-TUDOR. De aici ele erau repartizate anchetatorilor din Direcţia V-a a Securităţii, care prelucrau aceste „demascări” şi le transmiteau Regionalelor de Securitate din ţară. Aceste Regionale, la rândul lor, operau arestări şi anchete, finalizând astfel rezultatele acţiunii Piteşti.
Persoanele care făceau aceste prelucrări în cadrul Direcţiei V de Securitate, identificate până în prezent (2011) sunt următoarele:
ANDREESCU MATUŞEI (MATHUSEVICI NATHAN), STETCOVICI GRIGORE, ARITONOVICI SAMUEL, SERGIU RĂZVAN, CEASLAVSKI (?), NEIDMAN GINGOL, SIMON JACQUES, DAVIDOVICI LEON, FRANCO SANDU (FRANKA), LEOBEL BARBU, MARCOVICI TEDY, MAHLER WILLIAM, TELEMAQUES FLAMBOLY, SEGAL LUIZA, HOSSU ESTERA, GHERSOHN CLARA, HERBERT ESTERA (HABER), WINCLER VICTORIA, MATEESCU ELLE, FISCHER SIMION, ZIGLER SIMION, ROŞCA (?), TURCHISCHER MARCEL, BUTIKA FRANCISC, SZABO EUGEN, BREBAN IOSIF.
Şefii Regionalelor de Securitate din ţară, de la acea vreme, care ştiau despre experimentul Piteşti, şi-l exploatau, erau:
Direcţia regională Braşov: col. IOSIF KALBUSEK şi mr. ADALBERT IZSAK;
Direcţia regională Cluj: col MIHAI PATRICIU (WEISS) şi lt. col. GH. CRĂCIUN;
Direcţia regională Constanţa: cpt. NICOLAE DOICARU şi lt. NĂSTASE REPI;
Direcţia regională Craiova: mr. EUGEN VISITIG şi mr. ION VASILESCU;
Direcţia regională Galaţi: col. MAURICIU STRUL şi mr. GHEORGHE BARBU;
Direcţia regională Iaşi: lt. NICOLAE PANDELEA şi mr. AUREL LEIA;
Direcţia regională Oradea: lt. LUDOVIC CZELLER (care a fost apoi transferat la Diercţia Generală a Penitenciarelor) şi cpt. TOMA ELEKIS;
Direcţia regională Piteşti: col. MIHAI NEDELCU şi mr. ION MARIN;
Direcţia regională Ploieşti: lt. col. CONSTANTIN CÂMPEANU şi mr. RACOVSCHI MĂNESCU;
Direcţia regională Sibiu: lt. col. CRĂCIUN GH. (venit de la Cluj) şi cpt. LUCIAN MOLDOR;
Direcţia regională Suceava: lt. col. IOAN POPIC;
Direcţia regională Timişoara: lt. col. COLOMAN AMBRUŞ şi AUREL MOIŞ;
Acesta a fost drumul „demascărilor” scrise. Informaţiile însă despre aceste „demascări” şi în general despre „acţiunea Piteşti” erau trimise mai departe de la Direcţia V către Secretariatul General al Securităţii şi anume la următoarele persoane: EINHORN WILHWLM, DONESCU DUMITRU, SCHMERER EMANOIL, MATEESCU NICOLAE, JURICĂ ALEXANDRU.
Aceste persoane, la rândul lor informau asupra mersului acţiunii Direcţia Generală a Securităţii Poporului: BODNARENCO PANTELEI (PANTIUŞA), NICOLSCHI ALEXANDRU (GRUNBERG BORIS), MAZURU VLADIMIR.
Direcţia Generală a Securităţii Poporului, informa ierarhic Ministerul de Interne şi anume: TEOHARI GEORGESCU (TESCOVICI BURĂH) care era ministru, ŞANDOR DEMETER – şef Direcţia Cadre şi JIANU MARIN – secretar general (care acţiona de altfel şi pe teren).
De aici informaţiile erau transmise direct lui GHEORGHIU-DEJ şi prin el Comitetului Central.
În cadrul acestei acţiuni, Directorul închisorii Piteşti, DUMITRESCU ALEXANDRU, primii gardieni: CIOBANU şi MÂNDRUŢ, ca şi cetele de gardieni dintre care s-a remarcat celebrul GEORGESCU, nu erau decât complici la torturi. Ei erau utilizaţi ca unelte criminale în contactul direct cu deţinuţii.
Tot din documentele CNSAS, cele care se referă la simulacrul de proces, în care au fost formal judecate şi condamnate unele persoane din Administraţia închisorii Piteşti, am aflat câteva informaţii utile pentru identificarea autorilor din umbră ai reeducărilor prin tortură. 

Iată aceste informaţii:
= Avocatul BACIU ION în apărarea lui SEPEANU TUDOR arată că acesta a sprijinit efectiv această actiune de tortură pentru smulgerea de informaţii de la deţinuţii politici în 1951, dar această acţiune a funcţionat înainte cu doi ani sub NEMEŞ Iosif şi „n-a făcut nimic din proprie iniţiativă ci din ordinul superiorilor săi, colonelul BIRTAŞ, colonelul BACIU, colonelul SĂILESCU care nu apar în proces”.
= Avocatul SABIN pentru inculpatul MARINA Ion artată că acesta a fost trimis la Piteşti să ia legătura cu ŢURCANU de către NEMEŞ care avea legături dinainte cu ŢURCANU şi care nu apare în proces.
= „N-a putut să-şi dea seama că ordinul este injust, că a raportat mereu despre cele ce se petrec în penitenciarul Piteşti, ajungând să telefoneze şi la cabinetul ministrului.
S-a ordonat o anchetă care nici până azi (16/04. 1957n. n.) nu se ştie ce s-a făcut cu ancheta făcută de colonelul BIRTAŞ, care venind la penitenciarul Piteşti a spus să se pună plasă la grilajul (?) dar nu s-a preocupat de cauzele pentru care s-au aruncat deţinuţii de la etaj, care au murit”
= DUMITRESCU ALEXANDRU, fostul director al penitenciarului Piteşti din anii 1949-1951, când a primit inspecţia colonelului NEMEŞ IOSIF (spre sfârşitul  lunii mai 1949), la întrebarea acestuia „cum se desfăşoară munca de informare declară: „până la venirea D-lui, timp în care m-am folosit de un deţinut venit de la penitenciarul Suceava cu numele de ŢURCANU EUGEN, care mi-a raportat pe la sfârşitul lunii aprilie 1949 că a lucrat cu dumnealui la penitenciarul Suceava. La auzul acestor cuvinte mi-a dat ordin să-l i-l aduc imediat jos. Am dat ordin şi a fost adus jos în biroul meu, unde se afla domnul inspector general NEMEŞ IOSIF, deţintul legionar ŢURCANU Eugen şi eu am primit ordin de la domnul inspector general NEMEŞ IOSIF să-i las singuri. După ce au discutat împreună circa una jumătate oră, am fost chemat în birou de domnul inspector general NEMEŞ IOSIF şi mi-a dat ordin să-l trimit sus pe deţinutul legionar ŢURCANU EUGEN.
După ce l-am trimis, am intrat în birou unde am fost întâmpinat de domnul inspector general NEMEŞ IOSIF cu următoarele cuvinte: „bine ai făcut, poţi să-l foloseşti mai departe că este băiat bun”.
(Dosar nr. 494/1956 – Trib. Militar al Reg.  II-a Militară.
Documentul a fost publicat şi în volumul „Experimentul Piteşti – PERT ’08” de către Aristide IONESCU).
Din declaraţia lui DUMITRESCU Alexandru rezultă clar că NEMEŞ IOSIF l-a „prelucrat” pe ŢURCANU încă pe când acesta se afla în penitenciaruL Suceava…
Fiindcă după Revoluţia din 1989 în cadrul foştilor securişti a apărut o ruptură între cei ce au activat sub Ceauşescu şi cei din timpul lui Dej, am îcercat să valorific această ruptură. Cei de pe timpul lui Ceauşescu au început să-i denunţe pe cei din perioada Dej ca autori ai marilor crime, deci şi ai Piteştiului. De la aceşti denunţători am aflat date interesante în legătură cu originea etnică a autorilor din umbră ai fenomenului Piteşti.
Iată aceste informaţii:
= Ministerul de Interne era condus atunci de TEOHARI GEORGESCU, evreu pe numele adevărat BURĂH TESCOVICI;
= Directorul General al Securităţii Poporului: general locotenent GHEORGHE PINTILIE, pe numele adevărat BODNARENCO PANTELEI zis „PANTIUŞA”, evreu cu cetăţenie sovietică;
= Subdirector, g-ral mr. ALEXANDRU NICOLSCHI, evreu, cu numele adevărat BORIS GRUNBERG;
= Subdirector,  g-ral mr. VLADIMIR MAZURU, evreu polonez;
= Director al Secretariatului: mr. WILHELM EINHORN, şi el evreu;
La Direcţia a V-a a Securităţii unde se prelucrau „demascările” de la Piteşti se aflau:
= Director: col. MIHAI DULGHERU, numele adevărat fiind MIŞA DULBERGER, evreu comunist care a emigrat în Israel;
= Şef de serviciu: cpt. MATUŞEI ANDRIESCU, numele adevărat fiind MATUSEVICI NATHAN – evreu, anchetator între 1946-1962;
= Director adjunct: ARITONOVICI SAMUEL (semna ANTONIU SAMI) – evreu, anchetator între 1948-1952, a emigrat în Israel;
= RĂZVAN SERGIU – evreu, anchetator între 1948-1952; a emigrat în Israel;
= NEIDMAN GINGOL – evreu, emigrat în SUA;
= SIMON JAQUES – evreu, emigrat în Israel;
= RUSU MIRCEA, anchetator între 1948-1956; a emigrat în SUA;
= DAVIDOVICI LEON (MUREŞAN) – anchetator între 1948-1956; a emigrat în SUA;
= FRANCO SANDU – evreu, anchetator între 1948-1956, a emigrat în Israel;
= LEON BARBU – evreu comunist, anchetator între 1948-1956;
= MARCOVICI TEDY (MICLE) – evreu, anchetator între 1948-1956; a emigrat în Israel;
= MAHLER WILLIAM – evreu, anchetator între 1952-1956; a emigrat în Israel.
Dintre femeile comuniste evreice, care au îndeplinit funcţia de anchetatoare, au fost identificate: TELEMAQUES FLAMBOLY, SEGAL LUIZA, HOSSU ESTERA, GERSOHN CLARA, HERBERT ESTERA, WINCLER VICTORIA, MATESCU ELLE (MATEESCU ELLE, figurează şi semnează şi ca secretară pe sentinţele de condamnări administrative,  preşedinte al comisiei fiind NICOLSCHI).
Toate aceste femei, după Piteşti, au emigrat.
Precizez că din unele documente care vizau persoanele încadrate în Direcţia V-a – Cercetări Penale, cunoscută şi sub indicativul UM 0638, în timpul „experimentului Piteşti”, pe cele 45 de posturi de ofiţeri figurau 31 evrei şi doar 8 români, restul fiind greci, sârbi şi alte naţionalităţi.
M-a intrigat în mod deosebit prezenţa pe care am constatat-o la începutul reeducării, pe parcursul ei, dar şi în finalul acţiunii de ştergere a urmelor, a unor evrei comunişti. Astfel, la Suceava, în 1948-1949, când s-a pregătit acţiunea de reeducare, nelipsit pe teren (în închisoare) a fost lt. col. IOAN POPIC, pe numele adevărat POPPIG IANOŞ-ADALBERT, evreu, Directorul Regionalei de Securitate Suceava.
La Piteşti, în timpul, torturilor pe teren s-a aflat lt. col. SEPEANU TUDOR-IANI, Directorul Securităţii Bucureşti în 1949, emigrat mai târziu în Israel şi care era ajutat la vremea respectivă de alţi doi evrei, mr. MOISE SENATER şi cpt. AVRAM SOLOMON.
În sfârşit, la execuţia lotului Ţurcanu, pe teren a fost prezent şi a semnat Procesul – Verbal de execuţie, evreul comunist dr. MOISE CAHANE.
Mulţimea de evrei comunişti care apare în analiza făcută, evrei securişti la care au ajuns „demascările” scrise la Piteşti, „demascări” pe care aceştia le-au prelucrat, dispunând, după cum am mai arătat noi arestări şi noi anchete, mi-au întărit convingerea că în experimentul Piteşti a existat pe lângă aplicarea dispoziţiei NKVD NK/003/47 şi o răzbunare a acestor cadre din Securitate. Aceasta şi prin faptul că în reeducare s-a pus accent şi pe batjocorirea simbolurilor şi tainelor creştine, iar Mişcarea Legionară a fost atacată şi denigrată continuu.
Legătura cauzală ce se poate face în această direcţie este că Mişcarea Legionară, de la înfiinţarea ei, s-a declarat adversară a comunismului vehiculat în România prin mulţi evrei.
Trebuie să precizez că nu toţi evreii pot fi învinuiţi de aceste crime, ci numai acei care efectiv au acţionat în Securitate.
Sunt convins că aceste cercetări pentru scoaterea la lumină a criminalilor din umbră care au organizat şi exploatat experimentul Piteşti vor continua, pentru ca toţi vinovaţii să fie cunoscuţi şi condamnaţi de istorie.
Dr. Constantin IULIAN
Studiul integral poate fi citit aici.

Patru fotografii inedite cu Petre Ţuţea realizate de Emanuel Pârvu. FOTO

$
0
0

12 iulie - 20 de ani de la nasterea in Ceruri a Cuviosului Paisie Aghioritul. "Litera legii ne omoara… Cel ce are smerenie nu face niciodata pe dascalul".

$
0
0
Crestinul… nu trebuie sa fie fanatic, ci sa aiba dragoste fata de toti oamenii. Cel ce arunca cuvinte fara discernamant face rau, chiar daca are dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multa evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care patrundea in profunzime si tulbura. Odata imi spunea: “La o intalnire am spus aceasta si aceasta unei doamne”. Dar modul in care i-a vorbit a terminat-o. A jignit-o inaintea tuturor. “Asculta”, ii spun, “tu arunci in ceilalti coronite de aur cu diamante, insa asa cum le arunci spargi capetele, si nu numai pe cele sensibile, ci chiar si pe cele tari“.

Sa nu aruncam cu pietre in oameni… in mod “crestinesc”… Cine mustra inaintea celorlalti pe cineva care a pacatuit sau vorbeste cu patima despre o oareceare persoana, unul ca acesta nu e miscat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celalalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea. El difera de cel al juristilor. Biserica le priveste pe toate cu indelunga-rabdare, si cauta sa ajute pe fiecare, orice ar fi facut, oricat de pacatos ar fi.

Vad la unii crestini un mod ciudat de logica. E buna evlavia lor, e buna si dispozitia pentru bine, dar e nevoie si de discernamant si largime duhovniceasca in care sa actionam cu discernamant duhovnicesc, pentru ca altfel ramanem la “litera legii” iar “litera legii omoara”. Cel ce are smerenie nu face niciodata pe dascalul. Asculta si, atunci cand i se cere parerea, vorbeste cu smerenie. Niciodata nu spune “eu” ci “gandul imi spune” sau “Sfintii Parinti au spus”. Adica vorbeste ca un ucenic. Cel care crede ca este destoinic sa indrepte pe altii are mult egoism.

Cuviosul Paisie Aghioritul despre datoria marturisirii: Daca nu incep unii sa loveasca raul se va face mai mult rau

$
0
0

Există o mare zăpăceală. Lumea a ajuns ca o moară. Oamenii sunt ameţiţi… Nu vă spun acestea ca să vă înfricoşaţi, ci să ştiţi unde ne aflăm, să fiţi cu Hristos, să trăiţi potrivit cu poruncile Lui şi să vă rugaţi, ca să aveţi puteri dumnezeieşti şi să puteţi înfrunta greutăţile. Lăsaţi patimile, ca să vină harul dumnezeiesc. Ceea ce va ajuta foarte mult este să intre înlăuntrul vostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm, ce ne va aştepta, ca să luăm măsurile necesare şi să ne pregătim.

Fiecare dintre noi va da socoteală pentru ceea ce a făcut în aceşti ani grei, prin rugăciune, prin bunătate… Cel care împinge la rău pe altul, va da şi el socoteală la Dumnezeu pentru asta, dar şi cel de alături va da socoteală, pentru că a văzut pe acela că face rău aproapelui său şi nu a reacţionat… Lucrul cel mai înfricoşător este atunci când diavolul luptă împreună cu un om pervers… În continuare, Doamne fereşte, aceştia vor pricinui greutăţi, vor strâmba pe oameni, mănăstiri. Bisericii şi monahismului le vor face rău, deoarece îi vor împiedică în planurile lor. Situaţia de azi poate fi înfruntată numai duhovniceşte, iar nu lumeşte.

Strig şi eu, netrebnicul, de atâţia ani ! Situaţia este înfricoşătoare, ciudată. Nerozia a întrecut limitele. A venit lepădarea şi rămâne ca acum să vinăfiul pierzării (antihrist). Totul va deveni un spital de nebuni… Numai că evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piaţă comună, un (n.n. singur) stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sioniştii (jidanii, masonii, Uniunea Europeană şi America) pregătesc pe cineva să fie Mesia…Va fi într-un fel ca un diavol întrupat, care se va prezenta poporului israelian ca Mesia şi va înşela lumea. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. Creştinii vor avea mare prigoană. Şi uită-te, oamenii nici nu înţeleg că trăim vremuri apocaliptice, că pecetluirea înaintează(prin actele cu cip sau cu cod de bare, prin implantul cu cip sau însemnarea codului de bare la om). Trăiesc că şi cum nu s-ar întâmplă nimic. De aceea spune Scriptura că va căuta să înşele, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24,24). Cei care nu vor avea intenţie bună, care nu vor fi luminaţi se vor înşela în anii apostaziei.

A se interesa cineva acum şi a se nelinişti de situaţia în care se află naţiunea noastră este o mărturisire. Pentru că statul s-a pus rău cu legea dumnezeiască. Votează legi care sunt împotriva legii lui Dumnezeu.

Am auzit pe unii duhovnici: ”Voi să nu vă preocupaţi cu acestea!”. Dacă unii ca aceştia ar fi avut sfinţenie mare şi ar fi ajuns cu rugăciunea într-o astfel de stare încât să nu-i intereseze nimic, le-aş fi sărutat şi picioarele. Dar acum stau nepăsători pentru că vor să se pună bine cu toţi şi vor să se petreacă bine.

Acum suntem în război, război duhovnicesc. Trebuie să fiu în prima linie. Ce marxişti există, ce francmasoni, ce satanişti şi atâţia alţii… Iar acum, iată, cum mă lupt. Şi vezi că celălalt nu vorbeşte. Oare prin aceasta nu arată că merge să distrugă Biserica? ”Nu-i nimic”, spune el. Merge şi cu unul şi cu altul, numai să se aranjeze. Dar cum să se aranjeze? Dar pe unul ca acesta îl aranjează în cele din urmă, diavolul.

Nu-i interesează nimic! Nu au nimic înlăuntrul lor … nepăsare!Există un duh căldicel, deloc bărbătesc. Ne-am stricat cu desăvârşire! Cum ne mai rabdă Dumnezeu!
- Părinte, trebuie ca întodeauna să ne mărturisim “crezul” nostru ?
- Sunt momente când nu trebuie să vorbim şi momente când trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, că altfel vom fi răspunzători. În aceşti ani grei, fiecare dintre noi, trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut tot ce s-a putut. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din morminte. Aceia au suferit atâtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea ? … Iar noi să nu vorbim ? Este înfricoşător ! Am spus cuiva : „ De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm?”, îmi spune. „Miroase urât.” „Daca miroase, de ce nu vorbiţi ? Loviţi-l !”. Dar nu fac nimic şi-l lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat : „ Să spui : «Nu sunt de acord cu aceasta !»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia (mai marii noştri) vor face mai rău. Dar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gândi.Dar nici creştinii de azi nu sunt luptători. Primii creştini erau nuci tari. Schimbau toată lumea…. Dacă biserica nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioritii (călugării) iarăşi nu vorbesc (de frică, din laşitate), ca să nu le taie veniturile, atunci cine să vorbească ? Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţişi vor spune :”Cutare şi cutare, nu au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi”. Dacă nu încep unii să lovească răul, adică să mustre pe cei care smintesc pe credincioşi, se va face mai mult răuBiserica nu este corabia lor cu care să facă plimbări, ci este corabia lui Hristos! Aceştia sunt de blamat. Singurul lucru care îi interesează este să aibă salariul mare, maşini de lux, să alerge la distracţii.

Am întrebat pe un duhovnic cu lucrare socială, cu o grămadă de fii duhovniceşti etc. :”Ce ştiţi de acel film hulitor” (este vorba de filmul Ultima ispită care a pricinuit mari proteste din partea credincioşilor şi a Bisericii Greciei, la care Cuviosul Paisie a ieşit din Sfântul Munte împreună cu alţi călugări şi a participat la mitingul de la Salonic). „Nu ştiu nimic”, mi-a răspuns. Nu ştia nimic şi se afla într-un oraş mare ! Unii ca aceştia adorm lumea! O lasă aşa, ca nu cumva să se întristeze, ci să se distreze. Nu cumva să spui că va fi război sau că se va face a Doua Venire, pentru care şi trebuie să ne pregătim, ca să nu se mâhnească oamenii… Astfel simt o bucurie falsă. Aceştia nu sunt creştini. Aţi înţeles ? Aceasta este nepăsare, este bucurie lumească. Omul duhovnicesc este în întregime durere.Îl doare pentru o situaţie, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta… Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox. A gândi ortodox este uşor, însă a trăi ortodox cere osteneală.

Un om duhovnicesc, când este mişcat de mânie ca să se apere pe sine într-o problemă personală, suferă de pur egoism, este sub lucrarea diavolului… Nu se potriveşte să te cerţi pentru tine. Altceva e să reactionezi ca să aperi subiecte duhovniceşti seriose, subiecte legate de credinţa noastră, de Ortodoxie. Aceasta este datoria ta!

Din păcate unii „cunoscatori” înfaşă pe fiii lor duhovniceşti ca pe nişte prunci, chipurile, ca să nu-i mâhnească : „Aceasta nu vatăma. Nu-i nimic. E suficient să credeţi lăuntric.” Sau spun : „Nu vorbiţi despre subiectul acesta – despre buletine şi pecetluire – ca să nu se mâhnească oamenii.”… Mă mir cum de nu-şi fac probleme de conştiinţă, după toate aceste evenimente ce se întâmplă. De ce nu-şi pun măcar un semn de întrebare la tâlcuirile minţii lor ? Şi dacă-l ajută pe antihrist în pecetluire, cum de atrag şi alte suflete la pierzanie?(…)

Hula împotriva Duhului Sfânt este dispreţuirea celor sfinte. Acest dispreţ este hulă. (Unii ca aceştia) denaturează sau calcă, de pildă, un adevăr evenghelic…Nu respectă realitatea, adevărul, ci îl mototolesc întru cunoştiinţă, calcă în picioare un lucru sfânt. Şi lucrul aceste devine încet-încet o stare de fapt, o situaţie. Apoi se depărtează harul lui Dumnezeu şi omul primeşte înrâuriri demonice.Iar dacă nu se pocăieşte, în ce va spori, ferească Dumnezeu !

DeşiSfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte clar în Apocalipsă despre pecetluire, unii nu înţeleg. Ce să le spui? Din păcate auzi o grămadă de neghiobii ale minţii unor “cunoscători” contemporani. Unul spune :”Eu voi primi buletinul cu 666 şi voi pune şi o cruce”. Altul: “Eu voi primi pecetea pe frunte şi îmi voi face şi o cruce pe ea”. Şi o grămadă de asemenea prostii. Ei cred ca se vor sfinţi în felul acesta, dar toate acestea sunt înşelări… Apa curata primeşte harul şi se face agheasmă, dar urină nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte sfinţire.Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră cu simbolul lui, nu se sfinţeşte, chiar dacă am pune şi o cruce.

Astăzi trăim în anii Apocalipsei.Nu este nevoie ca cineva să fie prooroc pentru ca să înţeleagă aceasta. Încet-încet lucrurile înaintează. Toată această situaţie ce s-a înstăpânit ne arată aceasta. De aceea cu atât mai mult acum trebuie să ne sprijinim mai mult pe rugăciune şi să luptăm împotriva răului prin rugăciune. Singura soluţie aceasta este: Să-L rugăm pe Dumnezeu să-I fie milă de făptura Sa, deşi nu suntem vrednici de milă.

fragmente extrase din volumul II: „Trezire duhovnicească”, seria Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cuvinte duhovnicesti”.

Cum a primit Părintele Justin Pârvu titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE şi la Piatra Neamţ. Referat şi VIDEO

$
0
0

Directorul executiv al Bibliotecii judeţene „G.T. Kirileanu” Piatra Neamţ, scriitorul Adrian Alui Gheorghe, a propus primarului şi consilierilor locali ai municipiului Piatra Neamţ ca Părintele Iustin Pârvu să devină Cetăţean de onoare post-mortem al oraşului de la poalele Ceahlăului, ceea ce s-a şi întâmplat, în Şedinţa festivă a Consiliului Local dedicată Zilelor oraşului Piatra Neamţ din 27 iunie a.c., transmite Mănăstirea Petru Vodă.

ActiveNews publică referatul scriitorului nemţean Adrian Alui Gheorghe:

“Către Primăria Piatra Neamţ;
Către Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ;
Domnule Primar, domnilor consilieri,

Vă rugăm să analizaţi şi să luaţi în discuţie propunerea noastră de a-i fi conferit titlul de Cetăţean de Onoare post-mortem Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu, personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române, a vieţii publice din România, model de sacrificiu în folosul semenilor şi a societăţii.

Între meritele deosebite ale personalităţii Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu trebuie reţinute: realizarea unui aşezământ monahal, unul dintre cele mai cunoscute din România; realizarea unui centru social-medical în localitatea Petru Vodă din comuna Poiana Teiului, unde sunt îngrijite persoane aflate în dificultate, bătrâni şi copii; calitatea de martor a unei perioade dramatice a istoriei noastre despre care a mărturisit fără patimă, dar cu demnitate şi înţelepciune. Legătura cu Municipiul Piatra Neamţ a Părintelui Iustin Pârvu este una temeinică şi se întinde pe o perioadă îndelungată.

Ca monah la Mănăstirea Bistriţa, Părintele Iustin Pârvu a acordat asistenţă religioasă, a asigurat susţinere morală unui număr impresionant de cetăţeni ai municipiului în perioada 1970-1989. După anul 1990, Părintele Iustin Pârvu a fost prezent la numeroase evenimente din Piatra Neamţ, a îndrumat şi susţinut pe foarte mulţi dintre pietrenii care i s-au adresat.

În acţiunea iniţiată de Televiziunea Română întitulată „Mari români”, numele Părintelui Iustin a fost trecut pe o listă impresionantă, alături de personalităţi din toate timpurile.

Într-o preconizată „Casă a oamenilor de seamă” din municipiul Piatra Neamţ şi judeţ, personalitatea Părintelui Iustin Pârvu va fi bine reprezentată. Considerăm că revine Municipiului Piatra Neamţ cinstea, în calitate de reşedinţă de judeţ, de a conferi acest titlu de Cetăţean de Onoare post-mortem, îmbogăţind patrimoniul spiritual al zonei cu încă un reper important.

Interpretările tendenţioase care l-au situat pe părintele arhimandrit Iustin Pârvu în mijlocul mai multor discuţii în viaţa publică din socieatea românească, în ultimii ani, nu îşi au nici o acoperire, numele său a fost folosit de către persoane care fie au fost rău intenţionate, fie nu au realizat situaţia la care îl expun pe cel care a fost considerat unul din „stâlpii ortodoxiei” româneşti şi europene.

Sfinţia Sa a militat în tot ce a făcut pentru respectarea valorilor creştine şi morale, pentru promovarea valorilor tradiţionale, pentru propăşirea neamului românesc, în acord cu principiile moralei creştine. Dialogurile din volumul „Părintele Iustin Pârvu, o misiune creştină şi românească”, apărut la Editura Doxologia, sub autoritatea Mitropoliei Modovei, explică personalitatea Sfinţiei Sale, fără rugozităţile istoriei, fără patimile revanşarde care i se atribuie.

Considerăm că prin acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu în municipiul Piatra Neamţ, aici unde amintirea Sfinţiei Sale este prezentă în mintea şi inima majorităţii cetăţenilor, Primăria şi Consiliul Local aduc ele însele onoare comunităţii nemţene.

Anexăm o prezentare generală a personalităţii şi operei creştine şi sociale a Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu, realizată de preotul profesor Vasile Păvăleanu (vedeti si video mai jos).

Dr. Adrian Alui Gheorghe, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Director-Manager al Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ”.

În ciuda contestaţiilor Institutului “Elie Wiesel”, Părintele Justin Pârvu, cunoscut şi ca “Duhovnicul Neamului”, trecut la cele sfinte în urmă cu un an, la 16 iunie, a mai primit titlul de Cetătean de Onoare post mortem al orașului Aiud la data de 18.12.2013, pentru demnitatea si onoarea cu care a suferit în închisoarea de la Aiud, titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Baia Sprie la 22 august 2013, titlul de cetăţean de onoare al Comunei Belceşti, judeţul Iaşi în august 2013, pentru contribuţia adusă la creşterea prestigiului comunei cât şi al Comunei Poiana Teiului, încă din timpul vieţii.

Foto: ParinteleJustinParvu.ro
Sursa: ActiveNews 

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÂN LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VENDEEA. "Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti".

$
0
0
Domnule preşedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,

Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.

Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.

Multă vreme am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.
Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuie în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.

Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.

Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.

Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.

Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: "libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.

Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.

Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.

Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.

Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.


Aleksandr SOLJENIŢÂN, Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă, 25 septembrie 1993

Traducere: Ioana Ocneanu

10 iulie - Martiriul Nicoletei Nicolescu

$
0
0
Astăzi se împlinesc 75 de ani de la asasinarea Nicoletei Nicolescu, o eroină a închisorilor comuniste, care şi-a dat viaţa pentru Hristos şi ţară, într-o epocă în care orice formă de manifestare a patriotismului şi a credinţei în Dumnezeu era aspru pedepsită.




Torturată, violată şi apoi trezită din nesimţire şi conştientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului, jertfa sa rămânând întipărită cu litere de foc în cartea istoriei neamului românesc, alături de martiriul sfinţilor închisorilor: Virgiliu Maxim, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aspazia Oţel Petrescu, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Arsenie Boca şi mulţi, mulţi alţii. Sunt jertfe pe care nu avem dreptul să le dăm uitării, sunt sfinţi pe care trebuie să-i cinstim, sunt icoane ale mântuirii neamului românesc, în faţa cărora ne plecăm astăzi genunchii.

Arestată în 1938, Nicoleta Nicolescu fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Iată, mai jos, câteva crâmpeie din cumplitele chinuri pe care le-a trăit această eroină, înainte de a pleca la Domnul:

„Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpăţânat să rămână pe viaţa asta, încăpăţânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi şi târnacoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.
- Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…
În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva mai pe dreapta, o uşă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:
- Actele de…
- Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te…
- Da, dar ştiţi, corpul trebuie înregistrat…
- S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului.  Ştim noi ce trebuie… Cară-te de-aici…
Pus în faţa autorităţilor „statului”, mecanicul deschise larg uşa şi se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath.

Torturată şi arsă de vie la crematoriul din Bucureşti

Sacul atârna greu… Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească, şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe  culoarul palid luminat.

- Stai aşa!… Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă înafară, la viaţă parcă. Horcăia în sânge încercând să respire şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viaţă… Era aproape de ora 23…

Puţin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor…

Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna.
- A murit!… Ai văzut?!… Ţi-am spus eu…

Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare… O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să  biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…” (fragmente din cartea „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niţă)

Scriitorul Ciprian Voicilă evoca, în cuvântul rostit la conferinţa dedicată Sfinţilor Închisorilor din martie 2013, sfârşitul cutremurător al Nicoletei Nicolescu, descris de vechea sa prietenă, Sofia Cristescu, în textul autobiografic intitulat  „Cetăţui sfărâmate”:

„Au dus-o cu o maşină în afara Bucureştiului şi, trăgând pe dreapta, au împuşcat-o. Au învelit-o într-o pătură şi au pornit din nou maşina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenuşa ei, ca de altfel şi a unor băieţi arşi acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creştin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranţei. Pentru că ne întrebam dacă este cenuşa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcuşor de pânză verde şi l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înşirate pe un ac de siguranţă o iconiţă cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt şi care erau acum corojite, dar destul de clare.”

Şi „Acatistul Sfinţilor Români din închisori” aminteşte de jertfa acestei sfinte muceniţe a neamului românesc, care se alătură jertfei tuturor muceniţelor ucise cu bestialitate în temniţele comuniste:

Condacul al 11-lea:

Cumplita prigoană cea cu mânie pornită asupra voastră n-a cruţat nici firea femeiască cea slabă şi, întocmai muceniţelor de demult, mulţime de femei cu îndrăzneală au mărturisit dragostea lor pentru Hristos şi neam, şi chinurile au răbdat cu bucurie, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Îngrozitu-s-au credincioşii văzând adus spre ardere un trup de femeie schingiuit, iar călăii cei cu inima de piatră, nicicum luând seamă că acela viată mai avea într-însul, cu grăbire l-au aruncat în cuptor şi vaiete surde din flăcări au răsunat, iar noi cutremurându-ne de unele ca acestea cu frică grăim:
Bucuraţi-vă, trupuri firave cu suflet călit.
Bucuraţi-vă, că pe Hristos cu îndrăzneală aţi mărturisit.
Bucuraţi-vă, că muceniţelor din vechime v-aţi asemănat.
Bucuraţi-vă, că multe feluri de chinuri aţi răbdat.
Bucuraţi-vă, că batjocuri şi loviri aţi primit.
Bucuraţi-vă, că spânzurându-vă, cumplit v-au strujit.
Bucuraţi-vă, că spre împuşcare pieptul vostru l-au dat.
Bucuraţi-vă, că mâinile soldaţilor pe arme au tremurat.
Bucuraţi-vă, că trupurile v-au bătut până la sânge.
Bucuraţi-vă, că de suflete nu s-au putut atinge.
Bucuraţi-vă, cu Sfinţii acestui neam prigonit.
Bucuraţi-vă, toţi care în credinţă aţi murit.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Autor: Irina Nastasiu
 


 

Scriitoarea Magda Ursache: Copilaria, ca tortura psihica. Cronici de familie ale fostilor detinuti politic

$
0
0
„Mor doar cei uitaţi” - Ştefan J. Fay

Volumul Copilăria, ca luptă de clasă (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013) strînge între coperte un mănunchi de mărturii tulburătoare, înfricoşătoare, cumplite, pe toată gama trăirilor: disperare, stoicism, repulsie, nostalgie, chiar autoironie…

Amintiri din copilăria stalinistă? Iată-le! Copii asistînd la ridicarea părinţilor, la dezastrul provocat de percheziţii, la distrugerea bibliotecii, la evacuări din locuinţe, cu confiscarea tuturor lucrurilor. Alexandra Chlimian-Juvara: „prietena surorii mele, care era tot un copil, nu a putut să-şi ia nici măcar păpuşa din casă.
Îşi dezvoltau vocabularul cu sintagme ca la stuf ori la pension; aflau ce este duba, maşina neagră care le înghiţea mamă, tată, frate şi pe care scria PÎINE. Albă doar pentru cei slabi de caracter, încolonaţi politic. Copiii mici deveneau duşmani inventaţi, ca şi părinţii lor, cu ştampila DO (Domiciliu Obligatoriu) pe certificatul de naştere. Cînd se întorcea amărîtul de pachet trimis la penitenciar, era semn că tata murise sub satîrul Piteştilor, sub satîrul Aiudului, sub satîrul Jilavei…Citeşti, cu revoltă neputincioasă, scenele de coşmar prin care au trecut copiii elitei României, elită supusă unui plan diabolic de exterminare. Omuleţii erau anchetaţi de organele de cercetare, scoşi din şcoli ca „elemente dubioase”, provenite din „mediu nesănătos”. Intrau inocenţi, sub focurile luptei de clasă, într-o lume devastată, dezmembrată, dislocată din rostul ei, absurdă.

Cum altfel decît criminală a fost legea impusă de sovietici după catastrofa întoarcerii armelor, de a fi condamnaţi toţi cei 17 membri ai guvernului Antonescu? Oameni integri, probi moral, specialişti de marcă, înţelegînd să-şi slujească ţara, comunitatea într-un moment greu. Ca Mircea Vulcănescu, omorît în iadul temniţei la 40 de ani. Devenise criminal de război, cum este şi astăzi: sentinţa n-a fost anulată. Dar au fost condamnaţi călăii în numele doctrinei, ca Drăghici, ca Maromet, ca Gh. Crăciun? Nu. Au fost absolviţi, s-au bucurat de imunitate, iar partizanii din munţi, care mai trăiau în ’90, au murit încet, nereabilitaţi.

Ion Petrovici, ministru al Culturii, a fost trecut printre primii (30 dec. ’44) pe lista criminalilor de război, ca urmare a atacului din „Scînteia” lui Silviu Brucan. I-a luat locul, la Cultură, agentul sovietic Ştefan Voitec. Filosoful a fost dus în lagărul de la Caracal, apoi la Aiud, apoi la Rîmnicul Sărat, în ’58, apoi în D.O., în Bărăgan, unde căuta o fîntînă să se înece în ea. La Bucureşti, cu casă confiscată, tot cu D.O., voia să-şi procure otravă, să scape de Securitate. A căzut în stradă şi a murit, în februarie ’72.

Anton Golopenţia, arestat numai pentru că făcuse (era director la Institutul de Statistică) recensămîntul românilor de dincolo de Bug şi din Sud de Dunăre, în Timoc, a murit după 19 luni de anchetă barbară.
Justiţia? Tribunalul poporului mistifica fapte, falsifica adevărul. Medaliile de front de Răsărit erau „capete de acuzare”. Perdanţi pe două fronturi, românii nu aveau voie să vorbească decît despre unul singur, cel străbătut cu sovieticii în spate, pînă la Berlin. Generalii frontului de Est au fost scoşi din armată fără pensie.
Dorana Coşoveanu a păstrat numele comandorului de aviaţie condamnat pe viaţă şi ieşit după 17 ani de încarcerare. Din respect pentru tatăl ei, „eroul şi modelul meu”. Nu s-a dezis de el, cum a fost sfătuită. Rolul de memorie-conştiinţă e greu de asumat. A făcut-o şi Mirela Oţoiu-Truică. „Unde-i tata!”, o întrebau anchetatorii. Ştia unde e, dar a rezistat, nu l-a divulgat: „Tenacitatea copilului care îşi pune în cap să nu-şi trădeze părintele nu poate fi distrusă”.

Forţa sufletească le-a fost dată de părinţi: şi Anei Blandiana, şi surorii, Georgeta Pop, şi Sandei Golopenţia, şi Simonei Popa-Gyr, şi Voicăi Potârcă, şi lui Andras Visky… Au suportat, tortură psihică, traume biografice, dar au fost biruitori în plan etic.

Securitatea lovea în trăinicia căsătoriei. Soţiile erau obligate să divorţeze. „Ca să-şi salveze copiii, mama a divorţat de un mort, pentru că tata fusese deja executat”. E vorba de învăţătorul Dumitru I. Totir, membru PNŢ, arestat în ’52 „prin trădare” şi condamnat, el, eroul, pentru „crimă de înaltă trădare”; executat în 20 iulie ’53. Certificatul de deces l-a primit familia abia prin ’70. Trupul nu l-au găsit. „Să nu vă fie niciodată ruşine cu tatăl vostru pentru că n-a făcut nimic rău”, le-a spus copiilor mama lor.
Povesteşte Francine Petrulian, fiica profesorului Gh. Strat, că tatăl său, întors acasă după 5 ani de detenţie la Sighet, strîngea firimiturile de pîine de pe masă şi le mînca. Abia după ’53, după moartea lui Stalin, deţinuţii găseau în zeama mizerabilă bucăţele de morcovi. Arestat iarăşi, Gh. Strat a murit în închisoare. „Nici groparul nu ne-a putut spune unde era mormîntul tatei. În nici un caz nu era în cimitirul normal; era în cimitirul condamnaţilor […]. Au scos mai multe cadavre. Fratele meu a luat unul despre care credea că ar putea să fie al tatei. L-a pus în cavoul nostru de la Iaşi şi asta este tot. Nu ştim dacă este tata, nu ştim absolut deloc”.

Dacă părinţii erau în penitenciar, după gratii, copiii lor, aflaţi în lagărul mare al ţării numite RPR, nu puteau fi integraţi în societate. „Elemente duşmănoase”, cu „origine nesănătoasă”, erau umiliţi de condiţiile precare, înfricoşaţi de anchete, privaţi de dreptul de a învăţa. Interdicţia de a studia era ordin. Pretinsa egalitate socială? Fiii „foştilor” nu aveau viitor. Nu-şi putea face planuri de viitor, dorinţele, speranţele le erau interzise. Premianţii erau sfătuiţi să renunţe la studii şi să devină muncitori, întîi zilieri necalificaţi; copiii de deţinuţi politici, care reuşeau cu 10 la admitere în facultate, nu erau lăsaţi să se înscrie sau erau scoşi din facultate după ce li se verifica dosarul. Motivul? Declaraţie mincinoasă, omisiune biografică etc. Nu aveau orizont intelectual.

Ca decan, Alexandrina Sidorovici, soţia scînteistului Brucan, marele politolog ante şi postsocialist, o elimină din facultate pe fiica lui Radu Gyr. Fusese acuzatoare publică în procesul din ’45. Pe Gyr l-au adus de la Aiud, în ’56, pe targă („Omul robust de altădată devenise schelet”), ca în ’58 să fie închis din nou, pînă în 1963. Pentru o poezie. Pentru Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, Tribunalul militar Regional Braşov l-a condamnat la moarte. „Accentuez faptul că Radu Gyr nu a ştiut, timp de 11 luni, că pedeapsa capitală i-a fost comutată în 25 de ani de muncă silnică”.Şi fiica lui se şi ne întreabă cum a rezistat tot acest timp în gînd cu plutonul de execuţie. Răspunde: „Pentru că Dumnezeu i-a dat această forţă”. Familia auzea, din cînd în cînd, că decedase. Era grav bolnav de hemofilie.

Copiii ăştia învăţau aritmetică adunînd anii de condamnare: „Toată familia mea însumează peste 70 de ani de condamnare”, spunea Ileana Budimir, născută în februarie ’54 la Jilava. „Anii la care fuseseră condamnaţi cei cinci membri ai familiei mele ajungeau la 125”. E calculul fiicei doctorului Ion Juvara. Radu Rosetti adună şi el peste 30 de ani de detenţie: bunicul, generalul Radu R. Rosetti, ministru al Educaţiei Naţionale, închis şi condamnat în ’48, a decedat la Văcăreşti; tatăl său, inginerul Radu Rosetti, închis de 3 ori, peste 11 ani de penitenciare…; rude: fraţii şi cumnaţii mamei, veri…

Soţiile de demnitari făceau şi ele puşcărie. Mama Ioanei Vlasiu a fost închisă politic pentru că tatăl ei fusese ministru: „De fapt, eram pedepsită pentru că eram fiica tatălui meu”, spune Sanda Lugoşianu-Mironescu: Ion Lugoşianu, ministru al Justiţiei, al Instrucţiunii publice, al Agriculturii şi al Industriei. Arestat la 58 de ani, a rezistat unsprezece şi a murit închis. Se discută în şcoli şi-n facultăţi despre aceşti eroi ai detenţiei, fenomenali în curaj şi în demnitate? Fratele Sandei a fost împuşcat a doua zi după sentinţă pentru că, în ’58, încercase să organizeze o contrarevoluţie după modelul insurecţiei budapestane. În vremea aceea, stalinistă, şi pentru o lectură care se abătea de la linia partidului puteai fi condamnat.

Taţii au fost desfiguraţi de bătaie şi de foame; cei care se întorceau acasă erau de nerecunoscut pentru copiii lor: „Ras în cap şi îngrozitor de slab, tata mi s-a părut mult mai mic decît îl ţineam eu minte, cît un copil”, îşi aminteşte Mihaela Udrescu, fiică de preot militar, „caz de înaltă trădare”, apoi de „defăimarea” regimului. Tensionat, Dan Casassovici: „Tata ne-a povestit cum, după eliberarea din închisoare, aflîndu-se în trenul ce-l ducea la Bucureşti, a văzut într-o gară o bătrînă care încerca să se suie pe treptele prea înalte ale vagonului. S-a dus să o ajute. A constatat că era chiar mama lui, eliberată şi ea, pe care nu o recunoscuse de la început.

mircea vulcanescu cu sandra Copilăria, ca tortură psihicăSpune, cu patos confesiv, Măriuca Vulcănescu: după 3 luni de Aiud, tatăl ei semăna „cu Lazăr, ieşit din mormînt”; pierduse jumătate din greutate, avea 47 de kilograme. În „Neagra” Fortului 13, a încercat să salveze de la moarte un tînăr. Au murit amîndoi, întîi Mircea Vulcănescu. Mama i-a supravieţuit 35 de ani. S-a stins scriindu-şi jurnalul, aproape oarbă. Împreună, au trecut doar 14 ani.

Măriuca a fost şi ea arestată, în Săptămîna Mare. Abia împlinise 18 ani.

Dosarul părintelui (părinţilor), fabricat la comandă politică, îi afecta pe urmaşi şi la a doua generaţie. Scrie Georgeta Alexandrescu, a cărei mamă murise la 6 luni de la arestarea tatălui, „ca urmare a şocului provocat de această situaţie, a groazei de ziua de mîine, de repercusiunile deja suportate şi de cele ce se întrevedeau”.

Sunt cronici de familie, altele decît cele scrise de Petru Dumitriu, autorul unei nemernicii despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, Drum fără pulbereşi care îşi prezenta penibil, în interviuri, alibiuri morale. „Din casă, îşi aduce aminte Dan Casassovici, dispăreau treptat covoare, tăvi de argint sau tacîmuri, cumpărate de unii ca scriitorul Petru Dumitriu, client al familiei, autor de romane pe placul Puterii”.

O să revin la evocările din Copilăria, ca luptă de clasă, carte oferind modele de conduită morală. Avem atîta nevoie de ele acum, cînd istoria e iarăşi „corect-corectată”, adică distorsionată, falsificată de cei care şi-au schimbat profitabil „nasurile şi obrazele”.

 Autor: Magda URSACHE
Sursa: activenews

*
Magda Ursache este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Colaborări la „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Limbă şi literatură”, „Luceafărul”, „Bucovina literară”, „Oglinda literară”, „Pro Saeculum”, „Vitraliu”, „Revista română”, „Dacia literară”, „Contemporanul. Ideea Europeană”, „Acolada”, „Negru pe alb”, „Spiritul critic”, „Argeş”, „Actualitatea literară”, „Confesiuni”, „Fereastra”, „Cafeneaua literară” etc.
Premiul „Duiliu Zamfirescu” pentru volumul Conversaţie pe Titanic, Focşani, 2001; premiul Asociaţiei „Duiliu Zamfirescu” pentru sprijinirea culturii române, Focşani, 2002; premiul Festivalului literar „Mihai Eminescu” pentru Luceafărul, ediţie critică, Suceava, 15 ianuarie 2002, Medalia omagială „Nichita Stănescu”, Ploieşti, 2006, acordată de centrul Judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale, Premiul pentru proză al revistei „Convorbiri literare”, 2006, Premiul pentru eseu-publicistică al Filialei Iaşi a U.S.R., pentru Bolile spiritului critic. Eseuri atipice, Premiul pentru ştiinţa limbii acordat de revista „Argeş”, 2008, Premiul revistei „Contemporanul. Ideea Europeană”, „Pentru patosul revoltei”, 2009. Mai multe detalii biografice, la USR Iasi.

Exclusiv. Manuscrisul Testamentului Grupului Carpatin-Făgărăşean, condus de Bădia Ion Gavrilă Ogoranu.

$
0
0





 În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. O săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraş – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea. 


Îl propusesem cu ceva timp în urmă, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea viitoarei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu. 

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”. (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor.

$
0
0
Florin Palas: Cum vedeți astăzi sensul rezistenței armate anticomuniste din munți? Au apărut “analiști” ai comunismului care spun că jertfa luptătorilor din munți a fost zadarnică. Cum vedeți dumneavoastră acest fenomen?
 
Doamna Aspazia Oțel Petrescu:A avut sens, și a fost încurajată, cum se știe, de forțele aliate, respectiv de SUA. Parașutiștii au fost trimiși de ei. Mi s-a părut genială remarca unui camarad - când am fost amenințați cu tăierea subvențiilor pe care le primim cei care am făcut închisoare, pe motiv că am fi fost dușmani – “dușmanii cui?”, a întrebat camaradul nostru, “dușmanii Americii, care a trimis parașutiștii aici?”. E paradoxal să pui problema așa. Avea rost, pentru că așa era credința atunci: că va fi un conflict imediat între Apus și Răsărit. Toată lumea spera într-un conflict între ruși și anglo-americani, iar atunci rezistența din munți avea rostul ei, și încă unul foarte important, pentru că se știe ce rol au în front luptele de gherilă. Ori, oamenii aceștia, în munți, nu fugeau în permanență din calea securiștilor, ca să-și pună pielea la adăpost. Rezistența n-a avut numai sensul acesta. Făceau instrucție, învățau regulile războiului, ca dovadă că două persoane din rezistență puteau să țină pe loc un batalion de Securitate. Știau cum s-o facă. Și o făceau. 

F.P.: Dar, o spune și Ion Gavrilă Ogoranu, partizanii au continuat lupta chiar și atunci când au înțeles că nu vor mai primi niciun sprijin de la americani și că nu se mai pune problema unui război între ruși și americani.
A.O.P.: Mie mi-e foarte greu să știu cum a evoluat gândirea lor acolo. După cum mi-a povestit Alexandrina Teglariu Voinea, o eroină a rezistenței anticomuniste, era o lașitate să părăsești lupta pe care ai început-o. Cădeai, dar erai pe baricadă, conform sintagmei care spune: “Garda moare, dar nu se predă”. Când partizanii au văzut că lupta nu are rezultatul pe care ei îl doreau, și-au zis: “E o lașitate să ne predăm. Încheiem această luptă, murind pe baricade”. Căpitanul spunea că sângele lor va fi ultimul discurs adresat neamului românesc, cel mai veridic, cel mai de crezut. Și Moța spunea că vom birui cândva, pentru că avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile și mitralierele lumii: propria noastră cenușă, cenușa morților noștri. Acesta a fost crezul partizanilor.
F.P.: Care ar fi principala învățătură a acestei lupte? Au tinerii de azi ceva de învățat din experiența acestor luptători?
A.O.P.: Eu zic că da. În om este sădită această latură eroică, cavalerească, acest simț de onoare. Un om, cât o fi el de pervertit, când vede un film sau citește într-o carte un exemplu eroic, fără să-și dea seama, ține cu acel erou, îl admiră pe acel erou. Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă.
F.P.: Cineva spunea că ei s-au dus în munți pentru a-și apăra pielea. Și mă gândeam la Ionel Golea, care a plecat în Occident, de unde s-a întors parașutat pentru a continua lupta împotriva comunismului...
A.O.P.: Golea a ascultat de un ordin. Poate că nu i-a fost chiar ușor să se întoarcă. El cunoștea foarte bine situația, căci trecuse prin “Facultatea de la Fetea”, unul din primele centre de rezistență anticomunistă din țară, și văzuse că lupta părea pierdută încă de pe-atunci. Era un om extraordinar. Spre cinstea mea, e o bucurie că l-am cunoscut pe Ionel Golea, căci e o bucurie mare când cunoști un astfel de om. Să nu vi-l imaginați ca pe un cavaler în zale. Era un om blând, cu o figură frumoasă, aproape copilărească, un om care numai de lipsă de rațiune nu putea fi acuzat. Dar i s-a spus: ăsta este ordinul, voi mergeți și organizați rezistența în țară. A ascultat ordinul cu prețul vieții, știind că ăsta va fi prețul plătit.
F.P.: Știind chiar că a fost vândut dinainte de a pleca...
A.O.P.: Da. Securiștii aveau antidotul otrăvii pe care ei trebuiau s-o ia în cazul în care erau prinși.
F.P.: Am citit câteva scrieri ale lui Ionel Golea, străbătute de o sensibilitate extraordinară, pline de lirism. Mi-a dat senzația unui om de o delicatețe sufletească deosebită, cum am observat la mulți dintre luptătorii cu arma în mână. Sunt niște oameni de o structură aparte, contrastând puternic cu imaginea publică pe care au încercat s-o impună comuniștii...
A.O.P.: Trebuie să te gândești că, pentru a începe o astfel de luptă, trebuie să fii special înzestrat. Nu poate oricine, de bună voie, să pună capul pe tăietor. Ei au știut, din capul locului, că vor avea adversități nemaipomenite de înfruntat, dar știau că fac aceasta ca ultimul colac de salvare pentru țară. Toți au plecat în munți, foarte convinși că vor putea face ceva pentru țară. Într-adevăr, pe linia războiului de gherilă puteau să ajute foarte mult, și ar fi ajutat, deoarece cunoșteau toate punctele de legătură, toți munții, toate cărările. Totul a fost investigat, totul a fost studiat, nu s-au dus la întâmplare, au fost prezenți în mijlocul lor ofițeri de carieră, pregătiți pentru așa ceva. Nu s-au dus doar pentru a-și salva pielea. Eu de ce nu m-am dus să-mi salvez pielea? Mi-am dat seama că n-am ce căuta, chemarea mea nu era acolo. Și-n afară de asta, recunosc că am avut un gest oarecum inferior gândirii acestor oameni, n-am vrut să-mi primejduiesc părinții. Pentru că în locul meu mi-ar fi arestat părinții și i-ar fi chinuit până când aș fi aflat ce li se întâmplă și aș fi venit să mă predau singură. Asta era una din metodele lor, să știți. Au fost multe cazuri de acest fel.
Fiecare luptător a știut, când a mers în munți, unde merge și la ce merge. Știa că nu se duce să stea pe roze. Ce fel de salvat de piele era ăla, când te duceai să-ți naști copilul într-o grotă din munte, având naș frunzișul de deasupra capului?
F.P.: În concluzie, dumneavoastră considerați lupta partizanilor ca pe-o lecție de cavalerism românesc.
A.O.P.: Da, o luptă animată de sentimentul onoarei. Nu s-au predat, cum au făcut cei care-au rămas în urma lor. Acum, eu nu condamn pe nimeni, ferească Dumnezeu, că doar nu putea să meargă toată țara în munți. Nu poți să ceri acest lucru, dar măcar nu înfiera pe cel care a avut tăria s-o facă, când tu n-ai făcut acest lucru. Alții au rămas aici, au dus o viață duplicitară și au distrus acest sentiment al onoarei. Au acceptat: “capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu umilință lanțul îl încovoaie”.
- interviu realizat de Florin Palas

Trei ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Arsenie Papacioc (+19 iulie). Ganduri despre Romani.

$
0
0
 
Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

- mărturie consemnată de Crina Palas

Părintele Arsenie Papacioc despre suferinţă ca şcoală teologică. Spovedind în Zarca Aiudului.

$
0
0

“Nimic nu m-a ajutat mai mult in viata ca suferinta. Singura suferinta este suprema catedra de teologie. Sunt sigur ca ingerii erau gelosi pe noi pentru ca ei nu au aceasta suferinta dincolo de firea noastra. Da, pentru ca nu stiai daca traiesti pana maine. Aceasta stare de tensiune extraordinara iti dadea ocazia sa te cunosti cu adevarat pe tine insuti. Nu este vorba de o suferinta. Tendinta lor era exterminarea prin infometare. Zarca e o “inchisoare in inchisoare”, facuta de unguri pentru români, ca sa-i omoare, unde fara discutie se aplica regimul de exterminare specific fiecarui ins sau fiecarui grup de insi. Ultimii ani-un an, doi- numai in Zarca m-au tinut.I-am infruntat la o intalnire pe care ne-au organizat-o ei acolo cu detinutii vanduti, ceea ce era pedepsit cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au bagat la racitor.In trei zile mureai-s-a constatat. La camere frigorifice, unde erau minus cateva grade, stiti. Era beton peste tot, fara pat, fara scaun, dezbracat. Era regim de exterminare. Puteau sa te impuste, dar preferau sa te lase sa mori incet, fara sa lase urme. E groaznic, dar am supravietuit!Nu stiu daca ma intelegeti… Aveam o curiozitate de copil sa vad cum iese sufletul… Au murit multi. Nu puteam comunica decat prin morse, si au cerut cei de alaturi sa se spovedeasca. Tot prin morse. Eu puteam sa transmit, dar nu puteam sa primesc. Daca te prindea, te omora pe loc. Si am avut urmatorul consemn cu ei, tot prin morse: “Maine, la o anumita ora- am apreciat cu ei atunci- stati in partea asta a celulei. Eu va dau semnal prin morse, prin perete, sa va amintiti in gand pacatele si eu va dezleg. Cu o conditie: daca muriti pana maine-pentru ca asa se punea problema- e valabila spovedania. Dar daca nu muriti, la primul preot pe care-l intalniti sa va spovediti din nou de pacate.” Adica am procedat cinstit in ceea ce priveste respectiva Taina a Pocaintei. Va spun acestea ca sa aveti o imagine a starii noastre spirituale acolo, cand erai in fiecare moment nesigur de clipa urmatoare. Aceasta stare nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunavointa omeneasca de la gardieni in tot acest timp. Te dusmaneau si te omorau pentru o parlita de leafa, ca pe un criminal, pentru ca asa era educatia pe care le-o faceau: “talharilor, daca nu va astamparati, va bagam in locul lor!” Am fost intrebat de multi unde a fost mai greu: in inchisoare sau in pustie, pentru ca am trait si prin pustie. In inchisoare, cei care credeau in Dumnezeu se chinuiau si le era rau. Pentru ca nu era o forta nevazuta care sa opreasca nitel pornirile salbatice, de cruzime, de ura care apasau mereu pe om. Asta lipsea. In pustie insa dracii cu care lupti se temeau de Dumnezeu si era mai usor, cu toate intemperiile vremii: iarna, zapada, fiare salbatice, respectiv stare incordata si acolo. Era totusi o nota de libertate. Dumneavoastra inca nu stiti cat e de scumpa libertatea si pentru ce ne-a lasat-o Dumnezeu?Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l da sa-l traim. Pentru ca a sufla si a rasufla e tot de la Dumnezeu. Si atunci a avut marea prudenta Domnul Hristos sa ne spuna ca nu se misca fir de par fara voia Mea. Suntem guvernati de Dumnezeu in toata miscarea, in toate gandurile noastre ascunse. Sigur ca depinde si pe ce pozitie te asezi. Avand in vedere si numai lucrul acesta: viata vesnica. Daca te ratacesti de la Adevarul de credinta, daca esti neatent sau esti ateu- Doamne fereste! Ca-i mai grava starea aceasta, nepasarea aceasta. Aceasta e nesuferita la Dumnezeu… Pentru ca nu e atat de suparat Dumnezeu pentru anumite greseli pe care le facem cat e pentru ca suntem nepasatori. Ne amanam existenta duhovniceasca, mergem din inertie. E o mare greseala! Trebuie trait fiecare moment in toata plinatatea lui. Sa te cunosti pe tine. Care e una din marile greseli existente in lume? Fiinta omeneasca, care e facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, se izoleaza dupa propria sa pornire egocentrica".

Din volumul Parintelui Arsenie Papacioc- Mici indemnuri spre mantuire, aparut la eidtura Sophia, editie ingrijita de Ieromonah Benedict Stancu.

Parintele Justin Parvu: Luptatorii din Muntii Fagarasului au facut adevarat martiraj!

$
0
0
Dacă nu erau poeziile lui Radu Gyr și ale lui Nichifor Crainic, se pierdea foarte mult din esența martirilor și a celor care au trecut prin închisorile comuniste din România. Toate astea au menținut duhul puternic al tineretului, al unui neam întreg! Duhul lor era atât de puternic în esența țăranului nostru, a omului nostru legat de viața frumoasă, de codru și de morții noștri. Numai așa s-a format rezistența la comunism în anii 1947-1950. 
 Sunt oameni din rezistență care au suferit mult mai mult decât cei din închisori. Luptătorii din Munții Făgărașului au făcut adevărat martiraj! Ăsta este eroismul, este mult mai mult decât ce a fost în închisorile de la Gherla, Pitești sau Aiud. Nu se vorbește despre asta, nu se prezintă în adâncime lucrurile. 
- consemnat de Florin Palas 

Vezi si:

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Rezistența din munți este un moment de cavalerism românesc, care în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor 

 

Exclusiv. Manuscrisul Testamentului Grupului Carpatin-Făgărăşean, condus de Bădia Ion Gavrilă Ogoranu.

 

IN MEMORIAM. Doctorul Teofil Mija despre bunii sai prieteni. Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu. 

 

VIDEO - LUPTATORII ANTICOMUNISTI AI ROMANIEI. Marturisitorul Nicolae Purcarea si fratele sau din Ceruri Teofil Mija intr-o convorbire despre rezistenta romaneasca la comunism cu regretata jurnalista Maria Petrascu

 

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării. VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

Mărturii despre Părintele Ilie Lăcătuşu din Dosarele CNSAS şi o minune cu Părintele Justin Parvu

$
0
0
Parintele Ilie Lacatusu - CNSAS - Lumina - Marturisitorii Ro
Parintele Ilie Lacatusu dupa detentie - CNSAS - Lumina - Marturisitorii RoUnul dintre slujitorii români persecutaţi în perioada comunistă a fost părintele Ilie Lăcătuşu. Acesta s-a născut la 6 decembrie 1909, în familia cântăreţului bisericesc Marin Lăcătuşu din localitatea Crăpăturile, judeţul Vâlcea. După şcoala primară, între 1922 şi 1930, tânărul Ilie Lăcătuşu a urmat Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, apoi între 1930 şi 1934, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
Deşi era căsătorit încă din martie 1931, Ilie Lăcătuşu a primit darul preoţiei abia după obţinerea licenţei în teologie. Pentru o scurtă perioadă de timp este slujitor la Parohia Osica de jos, în judeţul Olt, pentru ca de la 1 noiembrie 1934 să devină paroh la Pluta, judeţul Mehedinţi. Situată între Filiaşi şi Strehaia, Parohia Pluta, cu filiala Buiceşti, avea 469 de familii, respectiv 1.805 suflete. Aici, prezbitera Ecaterina Lăcătuşu, învăţătoare la şcoala din localitate, a înfiinţat un frumos cor care dădea răspunsurile la slujbele săvârşite de părintele Ilie Lăcătuşu. Pentru ridicarea culturală a comunităţii, părintele a înfiinţat un „centru cultural“, dar şi o cantină şcolară pentru toţi elevii din localitate.
Prin numeroasele iniţiative pastoral-misionare, părintele Lăcătuşu a devenit foarte iubit de credincioşi, în comunitate neexistând sectanţi. De aceea, în perioada guvernării legionare a fost cooptat în calitate de şef de cuib, a cărui activitate însă s-a rezumat la iniţiative gospodăreşti, după cum rememora într-o declaraţie din 1954: „Ni s-a spus pe un ton convingător că este cazul să dăm şi noi concurs acelui partid care nutreşte bine bisericii şi ţării şi că luptă pentru dreptatea celor mulţi şi ca atare şi noi pentru interesele generale obşteşti comunale… Am ţinut câteva adunări, am luat hotărâri pentru terminarea podeţelor mici începute şi deteriorate în comună, pentru curăţenia şoselei de zăpadă, pentru adunatul fierului vechi, a părului de porc, împărţindu-ne cu atribuţii pe sectoare de activitate“. Părintele a activat în mişcarea legionară până la rebeliunea din ianuarie 1941.
Ulterior, între 1 noiembrie 1942 şi martie 1943, a făcut misiune pe frontul antibolşevic din Transnistria, slujind la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail“ din Şerşeniţa, judeţul Râbniţa, în apropiere de Nistru, parohie cu 974 de familii, respectiv 4.000 de suflete. În perioada bolşevică, biserica parohială fusese transformată în club politic. Părintele Lăcătuşu a reamenajat-o şi a înzestrat-o cu icoane, veşminte şi obiecte de cult, astfel încât la 3 noiembrie 1942 a resfinţit-o. Ca slujitor a împărţit obiecte religioase credincioşilor, a iniţiat acţiuni de ajutorare cu lemne de foc pentru cei săraci, a înfiinţat o cantină destinată şcolarilor orfani, a predat religia în şcoli, totodată de la 1 ianuarie 1943 suplinind Parohia Grabova, din vecinătate.
După instalarea regimului comunist, părintele Ilie Lăcătuşu a intrat în atenţia Securităţii, mai ales datorită stimei de care se bucura în localitate. În urma unor declaraţii calomniatoare date de doi membri PMR, prin care se arăta că părintele „ar duce activitate de dezbinare în localitate“, în 1949 se declanşează o urmărire împotriva sa. Însă ancheta Securităţii a dovedit contrariul. Nu la fel s-a întâmplat în anul 1952, când a fost arestat din cauza antecedentelor politice.
În contextul valului de arestări declanşat în rândurile foştilor lideri locali legionari, la 19 iulie 1952 părintele Ilie Lăcătuşu era reţinut de Securitatea regiunii Craiova şi trimis în ancheta de la Ministerul Afacerilor Interne. La percheziţia domiciliară i s-au confiscat 59 de exemplare din revista preoţească „Renaşterea“. Conform unor denunţuri, părintele Ilie Lăcătuşu ar fi deţinut funcţia de şef de sector legionar în vremea guvernării naţional-legionare.
Din coroborarea documentelor (multe contradictorii), care se găsesc în dosarele întocmite de fosta Securitate, reiese faptul că, în noiembrie 1940, părintele Lăcătuşu ar fi fost delegat la şefia sectorului legionar de care aparţinea, însă fără a milita politic. Anchetatorii de la Securitate au încercat să supradimensioneze „activitatea legionară“ a părintelui, în cele din urmă fiind trimis în colonie de muncă pentru 24 luni. Părintele a executat condamnarea administrativă în coloniile de muncă de la: Peninsula (16 noiembrie 1952 – 28 august 1953), Borzeşti şi Oneşti, de unde la 26 aprilie 1954 a fost eliberat.

“Biserica a fost şi este lăcaşul unde inimile creştine şi-au plecat simţămintele topite în calde rugăminţi”

Revine în parohia sa de suflet. Deşi avea antecedente penale, părintele era stimat în continuare de credincioşi şi chiar de către reprezentanţii autorităţilor locale şi politice. În documentele Securităţii, se arată cum părintele Lăcătuşu este permanent înconjurat şi ajutat de preşedintele Sfatului popular, secretarul comunal de partid, instructorul de partid, acesta din urmă în noiembrie 1957 cerându-i sfinţirea fântânii din faţa primăriei. Tocmai astfel de manifestări deranjau organele de represiune. I se consemnează predicile „cu dublu înţeles“, precum cea din 7 aprilie 1957: „Oamenii să-şi achite cotele ca Învierea Domnului să nu-i găsească supăraţi şi să aibă neplăceri“. Din astfel de motive, la 1 iulie 1959 părintele Lăcătuşu a fost reţinut şi, prin decizie a MAI, trimis în lagăr de muncă pentru 60 luni. A muncit în lagărele de la Periprava (iulie 1959, decembrie 1959-1964) şi Salcia (octombrie 1959), fiind eliberat la 6 mai 1964, cu dreptul de a se întoarce la slujirea preoţească.
Câteva luni a fost nevoit să urmeze un tratament medical la Bucureşti. De la 20 decembrie 1964 a ocupat postul de paroh la Gârdeşti, comuna Necşeşti, raionul Roşiorii de Vede. Aici a reparat biserica şi a slujit altarului cu demnitate şi discreţie, astfel încât să nu atragă atenţia organelor represive, deşi acestea îl urmăreau permanent. În încercarea de a se muta la Bucureşti, aproape de fiica sa, în august 1970 este transferat la Parohia Cucuruzu, comuna Răsuceni, judeţul Ilfov, de unde în 1978 s-a pensionat. La 22 iulie 1983 a trecut în ceata drepţilor.
Pentru Ilie Lăcătuşu nu militantismul politic, ci slujirea Bisericii şi a poporului au constituit preocupările de căpătâi, după cum se exprima într-o declaraţie din 1941: „M-am încadrat cu cele mai curate intenţiuni în Mişcarea legionară, cu gândul la jertfelnicie, pentru binele Neamului şi Patriei, lucrând cu înţelepciune şi tact în rolul meu de educator în această latură de îndrumare civic-naţional-patriotică… Fiind preocupat şi pătruns de conştiinţa misiunii hainei şi prestigiului preoţesc, n-am făcut loc faptei de ocară şi prilej de poticnire celor buni, deoarece eram înarmat nu cu muniţiuni şi arme ucigătoare pe care nu le-am avut niciodată, nici promise, nici în posesie, ci am avut, în ciuda tuturor vrăjmaşilor, credinţă în Dumnezeu şi respectul faţă de tot om. Lucrând în dragoste evanghelică, am purces în prisosul de timp ce mi-l îngăduiau treburile bisericeşti la această muncă socială… Biserica a fost şi este lăcaşul unde inimile creştine şi-au plecat simţămintele topite în calde rugăminţi. Din faţa Sfântului Altar am binevestit prin predici voia Domnului Hristos, nicidecum aluziuni şi apologii politice… Purtarea în ţinută şi cuvânt mi-a fost cuviincioasă oricând şi oriunde. La dragostea mea faţă de enoriaşi, pe care nu i-am ameninţat niciodată prin vorbe necumpătate, mi s-a răspuns întotdeauna şi mi se răspunde şi azi cu cea mai însufleţită dragoste“.

Memoria Bisericii /Ziarul Lumina

O minune cu Părintele Ilie Lăcătuşu relatată de Părintele Justin Pârvu

PARINTELE-Justin-Parvu-in-Arhivele-Securitatii-Civic-Media-CNSAS-Marturisitorii-Ro.jpg“Cu părintele Ilie Lăcătuşu am stat patru ani la Pe­ri­pr­ava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin in­ter­io­ri­za­rea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi, atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spu­nea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne ru­găm a­tunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot tim­pul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîn­semnatul.
Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Del­tă, când părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ia­nuarie, ne-au trimis în colonie, la canal, la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iar­nă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi vă­zusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mi­tra­­liere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom re­fuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo pa­truzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să in­trăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci, te duci într‑o ştioal­­nă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la în­ce­put.
Dar părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm, pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Mai­ca Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate ne­vă­tă­maţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu to­ţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare a­colo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frun­ze, trebuia frumos, curăţat, mă­su­rat, pus la dimensiune şi e­ra un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât ve­deai nufărul galben înflorit sub gheaţă.
Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne‑au urmărit în tot acest timp şi, dedesubt, florile de sub gheaţă. Ei bine, e­ram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare mi­­nune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi, e­ra ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oa­se. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a lumi­nat de ziuă. Era o căl­du­­ră, de se minunau şi caraliii. Ne‑am dezbrăcat şi s-au us­­cat hainele ca la cea mai fier­binte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne‑am îmbrăcat şi hai la co­lo­nie.
Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun in­ter­nat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor pă­rin­te­lui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…”

Sursa: MARTURISITORII

Poetul naţional, BĂTAIA DE JOC a unei companii medicale! Imaginea lui Eminescu, folosită la promovarea testelor pentru depistarea bolilor sexuale.

$
0
0

Degradarea morală a societăţii româneşti pare fără sfârşit. Cel mai recent exemplu este cel al unei companii medicale care foloseşte imaginea lui Mihai Eminescu pentru a  promova pe Facebook o serie de teste care promit depistarea rapidă a infecțiilor cu transmitere sexuală.
Compania Veneris  argumentează această alegere prin faptul că poetul suferea de sifilis. Mesajul care însoțește fotografia cu Eminescu este “Bolile cu transmitere sexuala nu sunt ceva nou. Singura diferenta e Veneris. Unicul kit de autotestare BTS din România disponibil online şi în farmacii”. Acest lucru a dus imediat la critici din partea utilizatorilor reţelei de socializare, după cum se poate vedea în imaginea de la finalul articolului.
Întrebată de ce folosește imaginea poetului pentru promovare, compania a răspuns:“E important să ştii că eşti bine. Noi doar spunem că acum există un test pentru acasă care să înlăture orice îndoieli. “he suffered from bipolar disorder and died from mercury poisoning, an inadequate treatment administered as the result of an inaccurate diagnosis (syphilis).” – http://en.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu urmărind link-ul vei vedea că citatul aparţine domnului Prof. Dr. Neghină de la Departmentul de Parazitologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, Timişoara).”
Medicul pe care îl citează compania a susținut, în lucrarea “Medical controversies and dilemmas in discussions about the illness and death of Mihai Eminescu”, că „după analizarea ipotezelor medicale, concluzionăm că el a suferit de tulburare bipolară şi a murit datorită intoxicării cu mercur, un tratament inadecvat administrat ca urmare unui diagnostic incorect (sifilis). Internat în locuri inadecvate şi tratat de către medici incompetenţi, el a suferit nu doar fizic ci şi moral, nu s-a putut adapta stressului şi a murit în mod prematur”.


Autorul: Tudor Matei 
Sursa: activenews

Duminica a VII-a dupa Rusalii (Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

$
0
0
[Rom. 15,1-7; Aft. 9,27-35; In. 17,1-13]. ''Dupa credinta voastra fie voua!'', le-a spus Domnul celor doi orbi, si indata s-au deschis ochii lor. Dupa masura credintei omului este si cercetarea lui de catre puterea lui Dumnezeu. Prin credinta se primeste, trece si in ea se salasluieste harul. Asa cum plamanii unuia sunt mai mari, iar ai altuia sunt mai mici, si primii primesc mai mult aer decat cei din urma, tot asa si credinta unuia e mai mare, iar a altuia e mai mica, si prima primeste mai multe daruri de la Domnul, iar cealalta mai putine. Dumnezeu este pretutindeni, cuprinde si tine toate si Se salasluieste cu placere in sufletele omenesti; dar intra in ele nu cu sila, desi este Atotputernic, ci chemandu-le, caci nu voieste sa strice stapanirea pe care i-a dat-o omului asupra vointei sale. Pe cel ce se deschide prin credinta il umple Dumnezeu cu daruri peste masura; in cel care se zavoraste prin necredinta nu intra chiar de ar fi aproape. Doamne! Adauga-ne credinta, fiindca si credinta tot darul Tau este. Fiecare din noi insa se cade sa marturiseasca: ''Iar eu sarac sunt si sarman'' (Ps. 69, 6).
Viewing all 199 articles
Browse latest View live