Quantcast
Channel: ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!
Viewing all 199 articles
Browse latest View live
↧

Mitropolitul Visarion Puiu, Șef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria

July 29, 2014, 2:46 am
$
0
0
Mitropolitul Visarion Puiu a desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935), Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940) şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942 – 1943).

      După eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, în posesiunea administrației românești intră și teritoriul dintre Nistru și Bug, numit Transnistria. În august 1941, în teritoriile eliberate de sub stăpânirea sovietică au fost restabili te organele administraţiei publice româneşti.1/Administraţia Transnistriei era pusă sub conducerea şi supravegherea directă a Comandantului de Căpetenie al Armatei, care exercita măsurile şi dispoziţiile sale prin guvernatorul civil.
            Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul de drept Gheorghe Alexianu, în timp ce Basarabia şi Bubcovina de Nord erau guvernate de generalii C. Voiculescu şi C. Colotescu.2/ Dacă în Basarabia, sub regimul sovietic, într-o perioadă de un an, 1940 – 1941, au fost distruse 13 biserici, 27 transformate în cluburi, 48 de preoţi omorâţi sau deportaţi, în Transnistria situaţia religioasă era şi mai gravă, după un sfert de veac de prigoană şi propogandă ateistă, era numai un singur preot şi acela la Odesa.3/ Se păstra de către regimul comunist o singură biserică ce funcţiona la Odesa pentru a le arăta străinilor o dovadă de libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Celelalte biserici din teritoriul dintre Nistru şi Bug fuseseră dărâmate sau transformate în cluburi şi magazine. Preoţii localnici au fost ucişi sau deportaţi.
          La 15 august 1941, pentru a reface viaţa creştină din Transnistria se înfiinţează o Misiune Ortodoxă. Conducător al acestei Misiuni a fost numit arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar vicar, arhimandritul Antim Nica.
          Primii preoţi misionari veneau din eparhiile vecine, ale Basarabiei şi Bucovinei. Lor li s-au alăturat şi cei veniţi din alte eparhii, precum şi preoţii militari conduşi de episcopul armatei Partenie Ciopron.
După împărţirea administrativ-teritorială a Transnistriei în cele 13 judeţe înfiinţa- te, Misiunea Ortodoxă a întărit câte un protopop spre a conduce organizarea bisericească.
         Pentru bisericile reparate şi casele de rugăciuni construite erau aduse din ţară obiectele necesare de cult. La tipografia Mitropoliei Basarabiei au fost tipărite în 1941, 5000 exemplare cărţi de rugăciune cu text paralel românesc şi rusesc.
         La începutul anului 1942, Misiunea Ortodoxă dispunea de 285 clerici. Se cereau preoţi adecvaţi acestei misiuni, cu spirit de sacrificiu şi zel apostolic, iar, pe de altă parte, se simţea lipsă de preoţi cunoscători ai limbii ruse. Se desfăşura o muncă de cahetizare din partea preoţilor, se organizau lecţii de catehe ză şi conferinţe religioase. Munca misionară se desfăşura în biserici, şcoli şi în căminele culturale. Până la sfârşitul anului 1942, din îndemnul conducerii Misiunii, se înfiinţaseră 84 de cămine culturale care dispuneau de biblioteci.
        Se înfiinţează pentru localnici un Seminar Teologic la Dubăsari. Începe a se dezvolta monahizmul transnistrean, apare primul număr al revistei „Transnistria creştină”. După plecarea arhimandritului Iuliu Scriban de la Misiune, era nevoie de un conducător, care să ridice şi mai mult prestigiul Misiunii şi să contribuie la îmbunătăţirea unor lucrări. Prin decizia ministrului Cultelor de la 23 noiembrie 1942, mitropolitul Visarion Puiu era ataşat pe lângă Comandamentul de căpetenie al Armatei cu misiunea organizării bisericilor şi îndemnării spirituale a populaţiei de peste Nistru. După instalarea mitropolitului Visarion în funcţia de conducător al Misiunii, s-au întreprins mai multe măsuri de reorganizare. S-a ales Consiliul eparhial şi conducăto- rii secţiilor administrative, culturale şi economice. Întreaga provincie alcătuită din 13 judeţe a fost împărţită în trei eparhii: Odesa, Poltava şi Tulcin.
A fost adusă în starea de locuinţă, aflată în ruină, vechea reşedinţă mitropolitană din Odesa. Cu ajutorul personalului selectat în conducerea Misiunii, au fost organizate servicii le cancelariei, s-a creat un buget pentru funcţionari şi s-a luat la evidenţă cheltuielile.
S-a înfiinţat un cămin cu cantină pentru funcţionari şi pentru găzduirea clerului venit în deplasare. S-a întocmit un plan de activitate misionară a clerului şi lista de cărţi, necesare pentru a fi editate. La 10 ianuarie 1943 a fost reînfiinţat Seminarul Teologic de la Odesa şi Şcoala de cântăreţi. Iar pentru a se dobândi cât mai curând un număr din preoţi necesari, pentru diaconii şi cântăreţii localnici, a fost înfiinţat un curs seminarial mai redus.4/ „După cursurile de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi localnici, cu participarea a doi episcopi de la Nicolaev.”5/ Pentru a aduce la îndeplinire obiectivele înaintate de Misiune, de organizare bisericească a provinciei şi îndrumarea spirituală a populaţiei, mitropolitul Visarion avea să menţioneze într-un raport adresat Conducătorului Statului, că are nevoie de executanţi destoinici şi mijloacele materiale necesare, „deocamdată sunt în neplăcută situaţie de a arăta că amândouă ne lipsesc astăzi în mare măsură, elementele actuale din cler fiind slabe, iar pentru tipărirea cărţilor ce ar suplini mult asemenea lipsă nu avem hârtia necesară”.
           După câteva luni aflate la Odesa, mitropolitul Visarion avea să scrie despre locuitorii acestui oraş: „Populaţia din Odesa, foarte sărăcită şi tristă, abătută sufleteşte şi cu înfăţişarea îngrozită, s-ar putea împărţi în trei straturi: bătrânii rămaşi de înaintea revoluţiei din 1917, asistând la Sf. Slujbe cu lacrimi şi suspine; copii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte, iar la biserică a vedea noutatea slujitorilor arhiereşti în năvăliri în adevăr mişcătoare, între care, al treilea strat e al figurilor „de apaşi” şi precum îmi spun preoţii – de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică … Din punct de vedere a ordinii publice până în prezent populaţia trăind în toată libertatea pe care Guvernământul civil şi cel militar le-o sprijină prin binefaceri şi înlesniri de lucru de toată lauda”.6/
          Pentru combaterea ideilor ateist-comuniste, din partea Misiunii se desfăşura o activitate prin două acţiuni: „destăvilirea bolşevizmului şi de reînviere a creştinizmului”. Se editau broşuri de învăţătură creştină şi de propagandă antibolşevi că. Se organizau conferinţe religioase pentru tineretul universitar, muncitorii din fabrici şi ceilalţi localnici explicându-le cuvântul Evangheliei şi a Puterii Divine.7/ Unul dintre cele mai importante momente a fost „blestemarea publică a bolşevizmului”. La 14 martie 1943, în Duminica Ortodoxiei. După Sf. Liturghie săvârşită în catedrala mitropolitană din Odesa, mitropolitul Visarion, împreună cu episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Izmailului, însoţiţi de un impresionant număr de credincioşi au pornit în procesiune religioasă până în „Piaţa 16 octombrie de lângă gară” pentru a săvârşi slujba Duminicii Ortodoxiei. La această manifestare religioasă au participat autorităţile locale, consilierii diplomatici străini şi o imensă mulţime de popor.8/ Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: „Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema … Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema …”.
Aceste anateme rostite de mitropolitul Visarion şi cântate de cor, îi infiora pe ascultători. S-au rostit cereri pentru cei „care pentru credinţă ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie”, pentru cei „care s-au săvârşit în adevărată credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii, Veşnică pomenire!”9
            Altă manifestare publică împotriva ideilor ateist-comuniste a fost săvârşită la 22 aprilie, când s-a sfinţit şi s-a redeschis biserica Universităţii din Odesa. Despre aceste manifestaţii mitropolitul Visarion avea să scrie într-un raport, la 28 aprilie 1943: „Biserica din cuprinsul Universităţii, restaurată din îndemnul meu, cu multă bunăvoinţă a Rectorului Dr. P. Ceasovnicov, sprijinită material de Guvernământ şi de însuşi profesori şi o parte din studenţime, aceasta fiind a doua manifestaţie publică antibolşevică făcută de astădată prin cea mai înaltă instituţie culturală din Odesa, cu deosebit răsunet în populaţia acestui oraş”.10/ Se simţea o lipsă acută de preoţi. De aceea, Şeful Misiunii nu înceta a face demersuri către Sf. Sinod, Ministerul Cultelor, Guvernatorul Civil şi Conducătorul Statului pentru completarea localităţilor cu preoţi. Arată, că sub conducerea Misiunii sunt 461 preoţi, iar „în întreaga provincie sunt 1292 comune cu 2468 sate, ceea ce înseamnă că avem numai un sfert din numărul preoţi- lor pe care populaţia îi cere atât de stăruitor şi care ar alcătui cele mai bune eleme nte de învăţătură sufletească a populaţiei locale”.11/
           În scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, în iunie 1943, mitropolitul Visarion scria: „Rugându-vă din nou să binevoiţi a decreta mobilizarea preoţilor din Moldova şi Basarabia dintre care să se aleagă apoi elementele destoinice a veni şi a lucra misionarizm în Transnistria”. Într-un alt demers se menţiona: „Vă supunem propunerea să aprobaţi mobilizarea, pe vreme de un an a 330 preoţi, 165 pot fi din eparhiile Moldovei, deci cunoscători numai a limbii române, iar restul 165 preoţi din eparhiile Basarabiei care să cunoască şi limba slavonă”.12/
           Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi, şi a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl dădeau gratuit imensei mulţimi de săraci. Cu prilejul Sf. Sărbători a Naşterii Domnului şi a Învierii, mitropolitul Visarion îl ruga pe Mareşalul Ion Antonescu, ca din partea autorităţilor să se acorde amnistie pentru unii deţinuţi. A mijlocit cu un ajutor material în bani şi alimente pentru cele „51 familii cu 108 suflete, îngrămădite de bolşevici în 3 blocuri lângă mitropolie, aflate în cea mai cumplită sărăcie”.13/
         Pentru bunul mers al dezvoltării Bisericii din Transnistria, din iniţiativa Şefului Misiunii s-au înfiinţat câteva ateliere în care se lucrau obiecte necesare cultului religios: iconiţe, cruciuliţe ş.a. În tipografia Misiunii s-au tipărit nenumărate cărţi cu caracter religios, cărţi de rugăciune, calendare care au fost împărţite gratuit populaţiei din Transnistria.14/
          În spaţiul dintre Nistru şi Bug situaţia monahizmului era următoarea: mănăstirea Sf. Panteleimon de lângă Odesa; mănăstirea Sf. Adormiri de la Bolşoi Fontan; mănăstirea Sf. Treime din Balta. În judeţul Râbniţa existau: schitul Lipeţcoe, ai cărei slujitori duceau o luptă împotriva inochentizmului; mănăstirea Berşad, din iniţiativa stareţului acestei mănăstiri, ieromonahul Varlaam Chiriţă, se edita foaia religioasă „Duminica” şi schitul Păsăţele. În judeţul Dubăsari se înfiinţase mănăstirea Sf. Antonie, existau încă două mănăstiri de maici la Odesa; Sf. Arhanghel Mihail şi Sf. Maria Magdalena.12/
În ultimele luni ale anului 1943, în oraşul Odesa activau 28 biserici, Misiunea avea sub îndrumarea sa „617 preoţi din cei 2000 necesari pentru Transnistria”.15/
            Într-o cuvântare rostită la Odesa, în octombrie 1943, în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Kuban, mitropolitul Visarion arăta scopul urmărit de Misiunea pe care o condu- cea: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi românii, pe aici sau va reveni stăpânirea rusească şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune, să restabilim stările bisericeşti şi să redeschidem un drum mai bun pentru viitor credinţei şi bisericii ortodoxe de aici”.16/
În raportul adresat Mareşalului Ion Antonescu, la 7 decembrie 1943, mitropolitul Visarion ruga ca mandatul său în Transnistria să fie socotit împlinit şi să-i aprobe întoarcerea în ţară, urmând să plece în străinătate pentru căutarea sănătăţii, iar conducerea Misiunii să fie încredinţată unui alt ierarh. Arătând neajunsurile cu care s-a confruntat conducerea Misiunii în activitatea sa, menţiona că este departe cu gândul unei părăsiri voite a postului ce i s-a încredinţat, dar este nevoit s-o facă. Răspunsul l-a primit la 15 decembrie 1943, de la Secretarul general al preşidenţiei Consiliului de Miniştri în care se scria: „D. Mareşal a aprobat întoarcerea Dvs. în ţară … de la 14 decembrie a. c. prea cuviosul Arhimandrit dr. Antim Nica se ataşează pe lângă Comandamentul de căpetenie al armatei în calitatea de Şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în locul Prea Sf. Voastre, demisionat”.17/
           Respectul deosebit pe care îl câştigase în scurt timp de la credincioşii din Odesa, l-a făcut pe monahul Filaret Buliga, membru al Misiunii, să-i scrie mitropolitului ce se afla la Bucureşti, la 15 februarie 1944: „Poate dă bunul Dumnezeu să veniţi iarăşi Î.P.S. Voastră la Odesa, aţi fi binevenit. Poporul rus cel blând, credincios, vă doreşte, vă aşteaptă, regretă cu lacrimi plecarea Î.P.S. Voastre de la Odesa”.18/
          Datorită ultimii sale misiuni din timpul războiului şi evenimentele ce au urmat, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă în 1946 la moarte, în contumacie. Sub presiunea autorităţilor comuniste, a fost caterisit de către Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.
Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949 se înfiinţea- ză pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.
 
Bibliografie:
1. Anton Moraru, Istoria Românilor, Basarabia şi Transnistria, Chişinău, 1995, p. 367 – 368.
2.Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Epigraf, Chişinău, 1999, p. 142.
3.Pr. prof. dr., M. Păcurariu, Basarabia, Aspecte din istoria Bisericii, p. 121 – 122.
4.Apud: Basarabia desrobită, Bucureşti, 1944, p. 99 – 126.
5.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2 – 3.
6.Nina Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru,Rev. Destin românesc, nr. 1, 2001 p. 131.
7.ANRM,F 706,inv.1,d 1049, f. 5.
8.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 3, f. 454, 536.
9.Ibidem, f. 491.
10.Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, Rev. Dosarele Istoriei, nr. 11, 2002, p. 24.
11.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p.3, f. 491.
12.Ibidem, d. 1049, f. 7.
13.Ibidem, d. 1054, p. 3, f. 454, 459.
14.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2; d. 1054, p. 2, f. 112.
15. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 2, f. 111.
16.Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria, p. 21.
17.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p.2, f. 92, f. 127.
18.Colonel (r) Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu, Mitropolit Visarion Puiu la sfârşit de mandat în Transnistria, Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 6, 1999,p.22
Apud: Arhivele Naţionale Române, fond. Puiu Visarion, d. 14, f. 95.
19.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 2, f. 81, 91
20.Colonel (r) Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu, op. cit., p. 27.
Sursa: Studii de istorie a românilor, In honorem Ion Șișcanu, Ed. AȘM, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Universitatea de Stat P.B. Hașdeu, Cahul, 2011, p. 239-244
Autor: Protoiereu Dr.Ioan Lisnic
 
 
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
Search

Acad. Alexandru Surdu: Nicolae Steinhardt. Despre fericire

July 29, 2014, 6:00 am
$
0
0
Discuţiile referitoare la istoria filosofiei româneşti au relevat faptul că, cel puţin între cele două războaie mondiale, datorită unor împrejurări speciale, alături de filosofii profesionişti, au existat şi numeroşi savanţi şi oameni de cultură care au avut contribuţii filosofice remarcabile, uneori chiar mai importante decât ale celor dintâi. Mulţi dintre ei n-au fost încă valorificaţi din perspectivă filosofică, cel mai important fiind chiar Mihai Eminescu. Centenarul Nicolae Steinhardt ne prilejuieşte ocazia încadrării acestuia, cel puţin prin lucrarea sa monumentală, Jurnalul fericirii, printre filosofii neprofesionişti cu rezultate admirabile.
Ne referim aici chiar la noţiunea de „fericire”, care a fost şi a rămas, alături de „înţelepciune”, în centrul preocupărilor etico-filosofice.
Fericirea poate fi studiată din mai multe perspective. Cea mai simplă este perspectiva psihologică, fericirea, ca şi bucuria, fiind legată de plăcere, mai precis, de o stare generală benefică. Sinergetic, de o cumulare a plăcerilor fizice şi intelectuale, spre deosebire de „bucuriile simple”, despre care vorbise filosoful Constantin Noica, un fost coleg de liceu al lui Steinhardt, într-o lucrare de tinereţe, pe care i-o cunoştea de bună seamă.
Tot despre fericire a vorbit şi Petre Andrei, din perspectivă însă mai mult sociologică, despre fericirea în societate şi pentru societate, care poate să meargă până la jerfta de sine. Vorbise şi Mircea Vulcănescu, din perspectivă etică, respectiv comportamentală, şi Petre Ţuţea, care îi adaugă şi dimensiunea religioasă.
Este remercabil faptul că toţi au sfârşit-o năprasnic, ceea ce ilustrează cuvintele tragedianului antic: să nu spui despre nimeni că a fost fericit până nu-i cunoşti sfârşitul. Primul şi-a luat viaţa, al doilea a murit sacrificându-se în temniţa de la Aiud, iar ultimul în chinuri groaznice.
Dar ce este fericirea? Grecii îi spuneau eudaimonia, un fel de indemonizare, căci, deşi era o activitate a sufletului, enérgeia tes psyches, ea se datorează şi intervenţiei divine, demonice sau dumnezeieşti. Fiind creştineşte o îndumnezeire (theosis). Dar nu este dată oricui, zice Aristotel, ci numai înţeleptului sau iubitorului de înţelepciune, filosofului, căci eudaimonia este legată de sophia.
Fiind o trăire specială, superioară, ariston, kálliston kai hédiston, cea mai nobilă, cea mai bună şi cea mai plăcută, zice Aristotel, este o purificare (chatharsis) a sufletului. Şi este legată de cele cinci componente ale acestuia: frica, mila, dragostea de oameni, plăcerea şi uimirea.
Se pare că Steinhardt cunoştea toate acestea, căci vorbeşte despre fiecare, dar pe Aristotel îl menţionează doar cu afirmaţia îndoielnică despre uleiul care nu îngheaţă iarna.
Oricum, însă, Steinhardt încearcă un fel de expunere genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi succede. Aceasta este semnificaţia gândului său.
Ceea ce intrigă este faptul că datele nu se prezintă cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971. Explicaţia o dă singur, este bergsoniană. Evenimentele trec în timp, dar rămân în durată pentru totdeauna. Nu contează când s-a petrecut ceva, căci evenimentul se păstrează şi se acumulează oricum.
Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl reprezintă detenţiaşi botezul.
Abia spre sfârşitul jurnalului este prima prevestire din 1924, pe care o reţine Steinhardt, de pe bancheta din fundul maşinii între părinţii săi: „Pe şosea, deodată, dintre stejari, apare o biserică şi o cruce în bătaia soarelui”. Aceasta este prevestirea.
Ne interesează însă mecanismul declanşării sentimentului de fericire, care nu s-ar fi produs fără intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă detenţia ar fi neapărat necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul Steinhardt a fost esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată.
La început, autorul ia în glumă şi arestarea. Procesul Noica-Pillat este redat, de către Constantin Noica, după eliberare, în termeni evanghelici. „I-am tras după mine pe toţi în bezna iadului”, va zice Noica, în opoziţie cu vorbele Mântuitorului: „Când mă voi înălţa la cer, vă voi trage la mine pe toţi”.
Intrat în iadul detenţiei comuniste, Steinhardt trăieşte frica, groază de neimaginat, tortura şi umilinţa, decăderea fizică şi psihică. Scene greu de imaginat se tot repetă de la începutul şi până la sfârşitul jurnalului.
Iată cum descrie Steinhardt iadul comunist: „Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puterncie elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, este o imagine de iad decolorat”.
Aşa se nasc frica, groaza de nestăpânit, dar şi mila pentru fiinţele umane care trăiesc aici în propriile lor mizerii.
Cea mai zguduitoare scenă care îl doboară pe Steinhardt este întâlnirea cu Noica la interogatoriu. „Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este înfăţişarea lui Noica: slab, gălbejit, neras, cu ţoale ponosite care atârnă pe el, cu ochelarii negrii, ca de fantomă, speriat şi umil, turnându-şi toţi prietenii şi cunoscuţii”. El, Noica, cel mai mare filosof român! Mila şi groaza ating aici culmea disperării.
Poate că nimeni n-a mai descris aceste sentimente reunite mai bine ca Steinhardt.
Dar frica cea mai mare care este şi începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, căci oricând poate să fie şi mai rău. Arche sophias phobos Theou.

Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.
După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!
Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.
Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.
Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.
Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei mănăstiri.
Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu, se arată Sfântul Petru. „Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tomai venisem ca să încui poarta aceasta?” Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am intrat pe altă poată, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.
Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.
Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta mânăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.
Până unde o fi ajuns oare nu vom şti niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.
Acad. Alexandru SURDU
Sursa: revista Clipa
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
↧

Ecumenism la nivel inalt intre Patriarhia Moscovei si Vatican. Slujba comuna cu Papa Francisc si un concert sustinut de Corul Sinodal al Patriarhiei de Moscova sub deviza “Ut Unum Sint” – “Ca una sa fie”. VIDEO/ AUDIO/ FOTO

July 29, 2014, 9:35 am
$
0
0



1.07.2014, Vatican (Catholica)– Sâmbătă, 28 iunie, a avut loc în Capela Sixtină concertul cu titlul “Ut unum sint. Tradiţia muzicală a celor doi plămâni ai Bisericii”, cu participarea Corului Sinodal al Patriarhiei de Moscovaşi a corului Capela Muzicală Pontificală Sixtină, informează un material al Radio Vatican. Cele două coruri au interpretat, sub conducerea alternată a propriilor dirijori, piese de repertoriu emblematice pentru cele două Biserici.

La final, Cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat, a adresat un cuvânt celor prezenţi, subliniind importanţa momentului, definit ca “de elevare spirituală şi de întâlnire dintre catolici şi ortodocşi, astfel încât cultura şi arta să poată constitui o cale privilegiată pentru trăirea experienţei unei comuniuni autentice, chiar dacă este imperfectă, deocamdată”. Prin discursul său, Cardinalul Pietro Parolin şi-a îndreptat privirea către Moscova pentru a-l saluta pe Patriarhul Kiril şi întreaga Biserică Ortodoxă Rusă şi pentru a sublinia că pasiunea pentru muzica sacră a două tradiţii, atât de îndepărtate în aparenţă, permite contemplarea unei raze de frumuseţe care derivă din întâlnirea cu Mântuitorul.

Şi prin intermediul artei “creştinismul poate şi trebuie să respire prin cei doi plămâni, cu tradiţiile Orientului şi ale Occidentului”, a mai spus Cardinalul, adăugând că“muzica sacră ne face să ne simţim înfăşuraţi în acelaşi mister de har şi ne face să percepem în mod deosebit nostalgia unităţii”. Cele două coruri au însufleţit şi Sfânta Liturghie prezidată de Papa Francisc în Bazilica vaticană, duminică, 29 iunie, în solemnitatea “Sfinţii Apostoli Petru şi Paul” (video mai jos). “Uniunea dintre cele două coruri doreşte să fie semnul tangibil al voinţei de a păşi împreună şi de a colabora pentru binele oamenilor din timpul nostru, invocând de la Domnul darul deplinei comuniuni dintre toţi cei care cred în Cristos”, a spus în încheiere Cardinalul Secretar de Stat.

Sursa: Catholica.ro / Audio la Radio Vatican

Nota:“Ut Unum Sint” – “Ca una sa fie”– este titlul ales de Papa Ioan Paul al II-lea pentru enciclica sa de “Angajament fata de Ecumenism“, din 25 mai 1995. Corul Capelei Sixtine a efectuat la randul sau o vizita ecomenica la Moscova, in mai 2014. Vedeti si stirea in engleza despre concertul ecumenic al Moscovei sustinut la Vatican. Sectiunea “moldoveneasca” a site-ului Patriarhiei Bisericii Ortod0xe Ruse (patriarchia.ru/md) publica o stire in care doar titlul este in “moldoveneste”: Corul Sinodal din Moscova a dat o serie de concerte la Roma.
Si anul trecut au avut loc intruniri ecumenice fratesti intre Roma si “A Treia Roma”: “În exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, papa Francisc dă un exemplu concret al darurilor pe care catolicii le pot primi de la ortodocşi: “În dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem posibilitatea de a învăţa mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii pe care o au ei” (nr. 246). Sinodalitatea a fost tocmai una din temele întâlnirii pe care cardinalul Kurt Koch a avut-o cu Patriarhul de Moscova şi al întregii Rusii, Kiril, în timpul celei de-a doua călătorii pe care a făcut-o în Rusia ca preşedinte al Consiliului Pontifical, de la 14 la 19 decembrie.În cursul acestei vizite cardinalul, însoţit de subsemnatul, a mers înainte de toate şi pentru prima dată la Sankt Petersburg, unde a vizita Lavra Sfântului Alexander Nevskij, care anul acesta celebrează al trei sutelea aniversar al său, primit de superiorul său, episcopul Nazarij (Lavrinenko). În afară de asta, cardinalul a mers la Academia de teologie ortodoxă, unde a fost primit de rector, episcopul Amvrosij (Ermakov), şi a ţinut o conferinţă despre dialogul catolic-ortodox în prezenţa profesorilor şi a studenţilor academiei. La invitaţia arhiepiscopului de la “Maica lui Dumnezeu” de la Moscova, Paolo Pezzi, Koch a întâlnit clerul catolic în cadrul colocviilor pastorale dedicate Conciliului al II-lea din Vatican şi dialogului ecumenic.”, informeaza Episcopia Romano-Catolica de Iasi.

Cititi si despre Biserica Ortodoxa Rusa (“Biserica KGB”): Capitolul “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” din cartea “Biserica spionilor”, scrisă de fostul locotenent-colonel KGB Konstantin Preobrajensky

Video de la slujba comuna sustinuta de Papa Francisc pe acordurile Corului Sinodal al Patriarhiei de Moscova:


Sursa:Roncea.ro


 



http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Părintele Mina Dobzeu, botezatorul Părintelui Nicolae Steinhardt: Când a greşit mitropolitul Vladimir?

July 29, 2014, 11:30 am
$
0
0
La 18 ianuarie 1999, de la Huşi, părintele arhimandrit Mina Dobzeu, botezătorul lui Nicolae Steinhardt, îi trimitea mitropolitului Vladimir Cantarean o scrisoare, ca urmare a unei întâlniri anterioare. Preacuviosul părinte Mina ne-a lăsat un exemplar al acelei scrisori, pe care, împlinind dorinţa sa, o facem publică acum.

Înalt Prea Sfinţite Mitropolit,

În adâncă smerenie îmi exprim durerea şi necazul pentru acest popor obidit.
Va lăudaţi că sunteţi mai român, că sunteţi originar din părţile Bucovinei, însă trădarea poporului băştinaş în aşteptările lui spune altceva. Când a greşit mitropolitul Vladimir?
Când era sub statul sovietic, mai puţin a greşit pentru că Basarabia era înglobată în Statul Sovietic. Iar Sfinţia Sa şi-a făcut studiile în seminarul şi academia Teologică rusă. Dar nu trebuia să-şi uite neamul său. Trebuia să înveţe de la ruşi, că ei sunt naţionalişti chiar şi atunci când propagau internaţionalismul.
Aici aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, când v-aţi lăsat format cu spiritul patriotic sovietic-rus, din expresia: Şiroca [strana] maia rodnaia. ot Moscvî…Şi aşa aţi rămas.
Acum vă încântă farmecul Ortodoxiei ruseşti, cu catedrale măreţe şi slujbe fastuoase, dar nu în aceasta stă sfinţenia şi dreptatea divină, ci sfinţenia se desăvârşeşte în a servi pe cel obidit, cu atât mai mult pe fratele tău şi casa ta în care să faci ordine.
Aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, atunci că n-aţi avut spiritul patriotic al băştinaşilor, când nu v-aţi gândit la suferinţele lor prin care au trecut, că i-au prădat în ce-i mai scump: credinţa, cultura şi limba. Credinţa i-a interzis-o. Biserica i-a închis-o. Vetrele de cultură – mănăstirile desfiinţate sau transformate în grajduri.
Momentul crucial. Trebuia să aveţi suflet pentru sufletul poporului basarabean şi să gândiţi de moment la aceea ce-i serveşte şi-l favorizează, printr-un act de curaj, de bărbăţie. Dar să fiţi alături de poporul băştinaş. Să serviţi mai întâi pe aproapele cel mai apropiat. Vecinul îşi pune el singur în traistă. Ruşii în statul sovietic şi-au pus bine în traistă. Oare acum trebuie să le mai puneţi şi Prea Sfinţia Voastră?
Da, era momentul crucial când cei trei v-aţi întâlnit în faţa guvernatorului. Era momentul să vă orientaţi bine, având în vedere slujirea la care v-a chemat Domnul pentru acest popor obidit. Că furtuna vă împingea mai mult către răsărit. Acest moment era salvator pentru populaţia Basarabiei. Trebuia să rezistaţi. N-aţi făcut-o. V-aţi dovedit slab, slugarnic.
Motivaţi: Da, eu am făcut studiile şi pregătirea mea duhovnicească în Rusia. Eu nu ştiu cine-i poporul român. Da! Dar trebuie să ştiţi să serviţi poporul basarabean, dacă nu ştiaţi mai mult, că e popor român.
După consfătuirea ce aţi avut-o în prezenţa guvernatorului, şi unul şi altul aţi luat-o, unul la răsărit şi unul la apus. Dar până la numirea Mitropolitului Petru al Basarabiei de către Sinodul de la Bucureşti, v-a aşteptat un an de zile să vă decideţi, ca să rămâneţi singurul mitropolit al Basarabiei.
După multe greşeli n-o mai faceţi şi pe aceasta de a prigoni pe fratele tău de treaptă şi de sjujire în Casa Domnului în dauna acestui popor cuminte şi credincios.
Încetaţi cu prigoana de inchizitor şi terorist! E o ruşine pentru secolul nostru.
Iertaţi-mă că nu zic altceva decât ceea ce am zis mereu, şi când m-aţi primit în audienţă, recent.

Duhovnic, consilier misionar,
Cel mai mic între muritori,
Arhim. Mina Dobzeu
M-rea Sf. Ap. Petru şi Pavel – Huşi
18-I-1999
Înalt Prea Sfinţiei sale, Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Vladimir
Chişinău

Scrisoare ce am trimis-o Î.P.S. Vladimir în urma unei discuţii ce am avut la reşedinţa P.S. Sale din Chişinău.

http://cubreacov.wordpress.com/
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Şi din nou creştinii ortodocşi din România sunt de vină

July 30, 2014, 12:15 pm
$
0
0
cruceVictor 

Ponta a ales să bage ortodoxia în campania sa electorală şi bezbojnicii au început să zbiere. Nu mai contează că în esenţă Biserica Ortodoxă Română nu are nici o legătură cu campania electorală a lui Victor Ponta, bezbojnicii ştiu ei foarte bine că „pupătorii de moaşte” – care sunt foarte mulţi! – îl vor vota pe Ponta preşedinte la toamnă. Sigur nu Ponta a gândit şmecheria asta, cine ştie ce strateg sociologo-politolog a scos din mânecă un sondaj conform căruia românii nu-l plac pe Klaus Iohannis deoarece nu e ortodox – şi brusc Ponta a devenit naţionalist creştin ortodox, de mai are puţin şi-l îmbracă strategii lui de campanie în cămaşă verde şi centură cu diagonală. O tâmpenie fără margini, dintre toate bubele lui Iohannis (tranzacţii imobiliare dubioase în Sibiu, implicarea în adopţiile internaţionale etc.) a fost găsită cea mai puţin dureroasă: confesiunea lui protestantă.
Bezbojnicii din România încep orice discuţie de pe poziţii clare de superioritate faţă de orice creştin. Bezbojnicii deţin „adevărul” (ştiinţific, nu orice fel de adevăr!) şi vor să facă „bine”. Cuprinşi de o fervoare a prozelitismului rar întâlnită la oamenii împăcaţi cu ei înşişi, motivaţi de superioritatea lor subînţeleasă, câţiva din cei 20.000 de bezbojnici din România s-au strecurat în câteva poziţii cheie de comunicare publică şi îşi duc netulburaţi jihadul împotriva ortodocşilor pe tonalităţi ridicate, de zici că în fiecare săptămână în România e ars pe rug câte un bezbojnic. Puţini şi gălăgioşi, conectaţi la tot felul de structuri internaţionale secularist-umaniste, bezbojnicii din România cotcodăcesc aprig, lăsând impresia că trăiesc într-un stat teocratic, guvernat prin enciclice din Dealul Patriarhiei.
Pe lângă gălăgia permanentă pe care o fac, bezbojnicii noştri mai sunt şi inculţi. În orice discuţie încep cu Inchiziţia, arderea pe rug a lui Giordano Bruno, superioritatea ştiinţei faţă de religie. În întunericul minţii lor, bezbojnicii nu mai ţin seama de faptul că toate poveştile astea se referă la catolici, ortodocşii din România nu au ars vrăjitoare pe rug, nu au exterminat eretici şi în general nu au făcut nici o legătură între Iisus Hristos şi ştiinţă.Dar bezbojnicii nu se opresc aici: găsesc tot felul de rătăciţi cuprinşi de deliruri mistice care scriu tot felul de tâmpenii pe internet şi-i dau exemplu – uite, ortodocşii spun că menstruaţia e de la Diavol! Ce tâmpiţi sunt ortodocşii! Nimeni nu stă să se gândească la faptul că Biserica Ortodoxă Română este condusă altfel şi cu siguranţă nu după vedeniile unor ameţiţi cu blog.
Dar de fapt nu prea contează ce e adevărat şi ce nu. Ideea este că ortodocşii, 86% din populaţia României sunt de vină pentru toate problemele. Pupătorii de moaşte l-au votat pe Iliescu, care a chemat minerii, ortodocşii sunt leneşi din cauza ortodoxiei, ortodocşii ţin cu Moscova şi cu Putin, ortodocşii îl votează pe Ponta, icoanele din şcoli afectează laboratoarele de informatică, predarea religiei l-a îmbolnăvit pe Charles Darwin de osteoporoză, pelerinajele la mănăstiri cresc consumul de carburanţi şi provoacă încălzirea globală, delfinii din Marea Neagră dispar pentru că Remus Cernea nu apucă să le dea buletin, OMV are dreptul să ne belească până la os, dar Biserica Ortodoxă Română nu are voie să facă afaceri. Şi mai presus de toate orice bezbojnic este expert în teologie ortodoxă şi l-ar face zdrenţe pe orice episcop într-o dezbatere televizată.

George DAMIAN

Sursa:
http://www.george-damian.ro/si-din-nou-crestinii-ortodocsi-din-romania-sunt-de-vina-5897.html
 
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
↧

File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: "Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării". VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

September 27, 2014, 9:11 am
$
0
0
Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.
Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. 
Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.
Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.
În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.
N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. 
La o comemorare a luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine. (Florin PALAS)
- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?
- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.
După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!
Refuzând să devin turnător, am devenit fugar
Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.
Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.
Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.
După ce au tras în mine, m-au arestat
M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.
- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.
- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.
- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?
- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.
M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea
Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.
Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.
Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.
Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică
În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie. 
Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. 
Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.
Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.
Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă
La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.
Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau. 
Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.
Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi
- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?
- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.
Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare. 
- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...
- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.
Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare
Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil.  
De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof. 
Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi
- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?
- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.
Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.
- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră? 
- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.
Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate
La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.
- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?
- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.
E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.
- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?
- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile. 
- Cam câte versuri aţi învăţat?
- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.
Comunismul a vrut să schimonosească sufletul
- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?
- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.
- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?
- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.
- Cum îi priviţi pe legionari?
- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.
O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării
- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Nu.
- De ce?
- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi. 
Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.
A consemnat Florin PALAS
- interviu realizat pentru revista Veghea


http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Texte fundamentale: Parintele Ilie Moldovan - Actualitatea gandirii Parintelui Staniloae cu privire la etnic si etnicitate. Etnicul restaurat in Hristos.

October 3, 2014, 11:54 am
$
0
0

Etnicul in perspectiva gandirii moderne.

Incercarile omului modern de a se cunoaste pe sine, de a-si intelege propriile lui forme de existenta si manifestare, coincid in buna parte cu preocuparile lui de a surprinde etnicul in ceea ce are specific, de a-l incadra in categoriile logicii sale si de a conferi o definitie care sa-i exprime esenta. E epoca in care se vorbeste mai mult decat oricand in istorie despre neam, popor si natiune. E vremea in care asistam la atatea revendicari si lupte nationale, la afirmarea atator doctrine nationaliste sau anti-nationaliste, la elaborarea numeroaselor tomuri savante de sociologie si psihologie sociala, precum si la constituirea unor stiinte particulare, cum sunt etno-istoria, etnografia si etnologia. Se face atata caz de etnic in literatura si arta, in mass-media si investigatia stiintifica, incat asigurarea ca acest concept este pe deplin si fidel cunoscut nu vrea sa lase loc nici unei indoieli. Si totusi, raman o serie de intrebari. Are gandirea moderna, pozitivista si atomista, empirista si formalista, acces la intelegerea unui mister al existentei, cum este etnicul? Poate fi conceput etnicul drept o simpla categorie sociala, in afara oricaror consideratii teologice? Se poate formula o doctrina etnica laica, care sa satisfaca pretentiile cunoasterii unei realitati de ordin spiritual si de asa profunzime? Acordul sau dezacordul dintre gandirea laica si logica intima a etnicului se da in vileag prin definitiile care au incercat, si inca mai incearca, sa redea trasatura particulara, apriat existentiala a ideii de neam si de natiune.
"Ce este etnicul"? "Ce este neamul si natiunea"? Cu oarecare nuante deosebitoare, intrebarile acestea privesc natura uneia si aceleiasi realitati. Avem de-a face cu o unitate umana sui-generis, supraindividuala si supra-empirica. Trecut, pamant, sange, lege, limba, port, datini, credinte, virtuti, munca, asezamant, aptitudini si indeletniciri fizice si culturale, dar si altele decat acestea, toate laolalta sau numai unele, prinse intr-o singura sinteza, sunt privite impreuna ca temeiuri si ca semne de recunoastere ale unitatii nationale. In functie de aceste elemente constitutive s-au formulat, in epoca moderna si contemporana, cele mai multe definitii ale etnicului. S-ar putea constata chiar o evolutie, cu destul de multe zig-zaguri, in formularea acestor definitii. Desigur, ne-ar fi foarte greu sa ne referim la toate, chiar cand am urmari un singur fir rosu, cum ar fi acela al principiului national. Nu de putine ori insa cu definirea etnicului s-au ocupat tocmai cei care nu au avut un autentic spirit etnic. Cu anumite distinctii ce s-au facut doar intre neam si popor, intre natiune si nationalitate, etnic si etnicitate, nu s-a inaintat prea mult. Nu mai putin s-au savarsit si greseli regretabile, cu ecouri profunde in ordinea politica, cum este aceea a materializarii tainei etnice, prin degradarea etnicului si coborarea lui la nivelul biologicului. Dar sa nu anticipam. Pentru ca nu s-a facut aproape niciodata o distinctie categorica intre ceea ce inseamna etnicul in starea lui "naturala" de existenta cazuta si etnicul restaurat in Hristos, s-a ajuns la confuzii grave, care au dus pana la o falsa intelegere a valorilor etnic-crestine, fiind acestea adesea categorisite drept "nationalism in haina spirituala". Gruparea de idei pe care o facem in cele ce urmeaza, nu are alt scop decat acela de a identifica diferite orientari moderne, din orizontul carora s-a abordat, intr-un fel sau altul, problema naturii etnicului.
1. Orientarea naturalista, pozitivista si empirista.
E vorba despre distinctia pe care o inaugureaza scolastica, mai inainte chiar de constituirea sociologiei ca stiinta pozitiva. Astfel, datorita scolasticii, patrunde in gandirea occidentala o intelegere exterioara a etnicului, care este mai degraba o neintelegere, daca nu este inca ceva si mai rau, fiind in cauza o neintelegere de principiu, generalizata pe spatii intinse. Parintele Staniloae, in "Ortodoxie si Romanism", carte la care ne referim mai mult in acest studiu, ne demonstreaza, cu deplina evidenta, in ce consta sursa acestei neintelegeri: in distinctia pe care Catolicismul o face intre natura si supra-natura. "in aparenta aceste doua notiuni ar simplifica mult problema: natiunea este naturala, Crestinismul este supranatural, prin urmare supra-national; Crestinismul nu poate fi in nici un caz national (dupa romano-catolici - n.n.) caci atunci nu ar mai fi Crestinism ci paganism". Asadar, dualismul ontologic romano-catolic inclina balanta cunoasterii etnicului spre naturalism, iar naturalismul devine opac pentru etnic. Natura umana nu s-ar putea in nici un fel increstina. A vorbi despre o etnicitate a crestinului, ceea ce ar insemna si a Crestinismului, ar fi o blasfemie. Ultimele consecinte ale acestei gandiri de origine teologica le trage pozitivismul si empirismul, pe linie sociologica si psihologica, prin indepartarea de orice nuanta religioasa.
a) Odata cu formarea sociologiei in Occident, etnicul, in acceptiunea sa exterioara, devine obiect de reflexie si teren de cercetare, intrucat apare tot mai mult drept motiv al diferitelor revendicari. In ipostaza in care este conceput o gandire pozitivista, el se confunda cu oricare alt fapt social. Ceea ce ar caracteriza etnicul nu ar fi altceva decat de intr-ajutorare umana si aparare comuna. Limba si cultura, istoria si geografia, nu ar conta prea mult la formarea unei natiuni. Consimtamantul vietuirii laolalta a membrilor unei comunitati etnice atarna de niste factori ce pot fi masurati si controlati, pentru ca in esenta nu avem de-a face decat cu fenomene "naturale". A fost destul de usor pentru pozitivism si empirism sa reduca totul la fenomen, dupa ce, mai inainte inca, scolastica a izolat viata naturala de viata in Dumnezeu.
In evaluarea etnicului, se gasec fata in fata doua conceptii: conceptia rasariteana si cea apuseana. Pozitia gandirii ortodoxe este formulata de catre parintele Staniloae in acesti termeni: "Asa cum sufletul, desi de substanta deosebita in raport cu trupul, formeaza cu trupul un intreg, exprima impreuna un sens si realizeaza impreuna orice act, la fel si in viata spirituala a omului se intalnesc intr-o unitate misterioasa harul dumnezeiesc cu actele sufletesti si trupesti, exprimand si realizand impreuna viata deplina a naturii omenesti". Pentru naturalism, etnicul nu are decat o valoare de accident efemer. Astfel, natiunea apare sub imaginea unei masini sociale, in sensul in care masina insasi este o creatie rationala, un artificiu, intrucat este "facuta" printr-o interventie exterioara. Caracteristic acestei masini este automatismul, eteronomia si pasivitatea. Stapanita de ideea pozitivista de fenomene, gandirea apuseana pierde intuitia vietii, impreuna cu sansa de a patrunde in tainele existentei. Repetand cuvinte precum "comunitate", "iubire", "atasament", etc, considera ca se refera la esente. In fond, insa, cuvintele acestea devin "altele" in interiorul lor. Nu exprima decat umbra palida realitatii profunde de care nu se pot apropia.


b) Acelasi naturalism apusean, ce-si are originea in scolastica, poate fi aflat si pe taram psihologic, afirmandu-se de cele mai multe ori ca atomism spiritual si intelectual modern. Pentru Parintele Staniloae, in cartea amintita, in cauza nu e altceva decat tot cunoscuta distinctie dintre natura si supra-natura. Subiectul uman, caruia in ordinea vietii religioase i se infuza harul din afara, datorita raportului de exterioritate dintre omenesc si divin, este dezbracat de toata individualitatea lui concreta, "redus la rolul unui simplu agent fizic pentru manipularea virtutilor infuzate". Pe aceasta linie, apoi, in psihologie s-a mers pana acolo incat s-a ajuns, prin eliminarea factorului supranatural devenit inutil, sa fie amenintat principiul individualitatii insusi. Privit in structura lui ontologica, individul nu mai apare ca o realitate, ci ca o simpla succesiune de stari si senzatii, de fapte si comportamente. Avand ca punct de plecare o oarecare lege a asociatiei starilor sufletesti, incercarea psihologiei moderne de a identifica esenta etnicului aluneca si ea deasupra realului. Etnicul nu poate fi decat ceva foarte abstract, un general fabricat de logica asocierii, o "realitate" conventionala. Conceptiile privitoare la etnic, ce au aparut mai ales pe taramul filosofeii culturii, de inspiratie freudista si pavlovista, osciland intre spiritual si biologic, s-au indreptat in speta spre explorarea subconstientului. Individual sau colectiv, social sau cultural, geografic sau istoric, subconstientul nu este o notiune care sa poata defini etnicul. Conceptul de stil, formulat de catre Lucian Blaga la un inalt nivel al reflexiei filosofice, se intreaba Parintele Staniloae, scapa oare rigorilor impuse de determinismul geografic? In cazul ca nu scapa, etnicul nu se poate bucura propriu-zis de o spiritualitate.
 
2. Orientarea idealista, axiologica si voluntarista.
 
Dificultatile pe care le-a intampinat naturalismul, devenit cu timpul pozitivism si empirism, in definirea etnicului, au indreptat gandirea moderna spre alte tinuturi si spre alte zari. "Omul - ne va spune E. Renan - nu este sclav nici al rasei, nici al limbii, nici al religiei, nici al cursurilor de fluvii, nici al directiei muntilor. O mare agregatie de oameni, sanatoasa ca spirit si calda ca inima, creeaza o constiinta morala care se numeste natiune". Si tot Renan, a carui cugetare a avut o mare inraurire in modelarea constiintei contemporanilor sai, a mai spus si urmatoarele: "Doua lucruri care la urma nu simt decat unul, constituie acest suflet, acest principiu spiritual: Unul este stapanirea in comun a vinei bogate mosteniri de amintiri; celalalt este consimtamantul actual, dorinta de a trai impreuna, vointa de a continua volorificarea mostenirii care a fost primita neimpartita. ... Natiunea, ca si individul, este capatul unui lung trecut de silinte si jertfe si devotamente ... A fi avut glorii comune in trecut, o vointa comuna in prezent, a fi facut fapte mari impreuna, a voi sa mai faci inca, iata conditiile esentiale spre a fi un popor". Cu aceste idei ar fi de acord si Parintele Staniloae. In sensul acesta se intreaba ce este nationalismul. "El este constiinta ca apartii cutarui grup etnic, iubirea respectivului grup si activarea acestei iubiri in slujba binelui lui". Dar de data aceasta, natiunea si nationalismul ar fi tot una; pastrarea unei mosteniri de amintiri comune, dorinta de vietuire comuna, pe temeiul acestei amintiri, cu intentia, desigur, a unei impreune-lucrari viitoare. Pentru Renan, insa, mostenirea de amintiri comune nu inseamna altceva decat o suma de valori ce se pastreaza si chiar sporesc in existenta unui neam. In acest fel, natiunea insasi s-ar defini printr-un mod axiologic de existenta. Prin urmare, nu ar fi decat unitatea pe care o creeaza schimbul continuturilor de constiinta intre membrii unui anumit grup social. Am avea de-a face, asadar, cu o solidaritate de grup, care dupa Renan, ar fi afirmata mereu ca un "plebicist" de fiecare clipa.
Orientarea idealista, mergand in directia evaluarii unui fapt moral, care in nici un caz nu poate fi omis, aduce cu sine avantajul de a putea defini natiunea drept "un suflet", un principiu spiritual". Si totusi, ramane in continuare sa ne intrebam: reprezinta oare o fiinta etnica autentica, ceea ce presupune o comunitate reala, dotata cu o existenta proprie, de sine statatoare, raspunzatoare de un destin, o simpla suma de indivizi animati de sentimentul unei descendente comune? A reduce etnicul la faptul unui "consimtamant" actual si la "vointa" de a continua in viitor viata neamului pe unul si acelasi drum ce s-a dovedit a fi prielnic in trecut, nu inseamna oare a saraci aceasta realitate de un alt belsug de viata care, de asemenea, ii defineste sufletul, prin inradacinarea intr-un anumit pamant si intr-o anumita ordine divina? Orientarea idealista, la care ne-am referit, cedeaza usor locul unei alte orientari ,mai realiste, de care se va ocupa si Parintele Staniloae intr-un studiu intitulat "Legea neamului".
 
3. Orientarea realista, organicista si spiritualista.
 
La intelegerea natiunii ca un organism viu s-a ajuns pe mai multe cai. Dintre acestea, vina mai laterala ar fi aceea care priveste etnicul intr-o legatura mai deosebita cu rasa. Desigur, e vorba despre o tendinta ce isi are izvorul in pozitivismul gandirii moderne, careia i se adauga un anumit spirit imperialist, din domeniul practic. Reducerea etnicului la rasa este o coborare, o materializare a tainei etnice. Cand misterul etnicului e suprimat de catre materializarea rasiala, unitatea pe care el o mai reprezinta devine, in esenta, fara sens si fara valoare, mai precis, devine in mod inevitabil un idol. Numai asa s-a putut concepe un etnic si un nationalism fara Dumnezeu, iar uneori chiar impotriva lui Dumnezeu. In cartea Parintelui Staniloae "Ortodoxie si Romanism" se face dovada ferma a adevarului ca numai religia, iar de data aceasta prin religie intelegand Ortodoxia, este in masura sa confere etnicului suprema lui spiritualizare, scutindu-1 de atatea devieri prapastioase si de atatea excese patologice.
Viata umana, in intregul ei, se desfasoara in timp si poarta pecetea unei finalitati. De fapt, continuitatii in timp ii corespunde o integrare activa in spatiu. Orientarea realista, din afara interpretarilor biologiste-reductioniste, considera natiunea ca o structurare umana organica, cu o dubla oranduire, in timp si in spatiu, ce se descopera ca atare printr-o activitate creatoare, punand in evidenta finalitate si sens, continut si valoare, forme si tendinte specifice unui adevarat organism. In felul acesta, definirea ei se face cu mai multe elemente, cuprinzand pe toti aceia care au o origine comuna, sunt de acelasi neam si au trait din mosi-stramosi pe acelasi pamant. La Parintele Staniloae aflam sensul in care aceste elemente dobandesc printr-o transfigurare launtrica o valorificare deplina, dupa cum se si structureaza intr-o armonie proprie finalitatii lor. Caci toate atarna de o lege careia ii spune "legea neamului". Mai presus de orice, legea aceasta normeaza relatiile intre membrii comunitatii respective, afinitatile dintre ei si pamantul pe care locuiesc.
In ce priveste etnicul prin care se mentine si se afirma o comunitate de viata, este de remarcat adevarul ca el nu este natura, ci spirit; mai precis, o natura rezidita in Hristos; nu este numai masa care are lipsa de conducere, ci si "purtatorul anumitor puteri ale inceputului, puteri vesnice, puteri nu numai reproductive, ci si productive". Ceea ce leaga pe fiii unei natiuni si ii face catene ale istoriei, ceea ce ii determina sa persiste in zbuciumul veacului si in mijlocul nevoilor vietii naturale, nu este instinctul, ci o lege a vietii spirituale, care impreuna cuvantul cu fapta. Nasterea si durata popoarelor nu este instinct intunecat si nazuinta oarba, ci vedere spirituala si modelare constienta. "Un neam nu se mentine prin fortele instinctuale, precizeaza Parintele Staniloae, prin subconstient, prin natura. El este o realitate spirituala, voluntara in primul rand si se mentine prin pazirea unei ordini morale. Nu sangele produce etosul unui neam si nu el asigura acest etos... Imoralitatea poate patrunde in viata unui neam chiar cand sangele s-a pastrat acelasi". Voia lui Dumnezeu in viata unui neam este o lege severa care ii impune o randuiala precisa.
La randul sau, pamantul ca parte componenta a fiintei unui neam nu este pentru acesta numai o necesitate fizica exterioara, ci, in primul rand, o realitate de profunde determinari spirituale. "Pamantul se spiritualizeaza, se incarca de sensuri si continuturi sufletesti abia prin lege". "Aceasta arata ca nu pamantul pe care locuieste un neam i-a dat legea de viata, ci invers, cand si-a insusit o astfel de lege s-a statornicit pe pamantul unde 1-a surprins acel moment". Asadar, etnicul este un intreg format dintr-o comunitate inradacinata intr-un pamant, nu mai putin insa si intr-o transcendenta, respectiv in Dumnezeu. "Comunitatea, transcendenta divina si pamantul propriu sunt partile organice ale neamului". Daca doua dintre acestea, comunitatea si pamantul, sunt in mod curent recunoscute ca atare, transcendenta divina insa e recunoscuta mai putin.
 
4. Perspectiva transcendenta.
 
In primele decenii ale veacului nostru, filosoful Fr. Paulsen, schimband denumirea de "etnic" cu cea de "patrie", formuleaza o serie de intrebari prin care deschide o noua perspectiva in intelegerea subiectului nostru. Astfel se intreaba: "Ce este patria, careia i te consacri pe tine insuti, puterea si viata ta? Este oare totalitatea indivizilor pe care ii intalnesti? Sunt oamenii cu care te pun in contact realitatile zilnice, cu care iti pui la cale treburile sau ai de-a face in slujba pe care o ocupi? Desigur ca nu; pe langa cei mai multi dintre ei treci nepasator si pe multi te necajesti. Unde este dar acest popor? Este in inima mamei tale, este in limba pe care ai invatat-o de la ea, este in cantecele care te cuprind pana in adancul sufeltului, este in privirea coplului tau, este in credinta unui prieten, in iubirea unei femei, este in amintirea mortilor tai, in chipul marilor barbati al caror caracter te-a inaltat, ale caror idei te-au imbogatit, el insusi este un chip pe care ti l-ai plasmuit tu, o fiinta ideala ale carui trasaturi le-ai scos si le-ai imbinat din ce in ce mai scump, mai bun si mai vrednic de cinste. Si acum zici, lasand la o parte toate celelalte: acesta este poporul meu, asa este el cu adevarat, in aceasta se manifesta fiinta lui adevarata - si nu este inca totul, caci bogatii nesfarsite si nesfarsite adancimi imi raman tainuite". Se intrezareste in aceste randuri un efort ce se depune in vederea depasirii unui univers al valorilor individuale, precum si invederea sesizarii etnicului ca ceva profund esential, ontologic si aristocrat. In datele fluide ale existentei, ar vrea sa ne spuna acest autor, pot fi identificate niste noduri divine, punti de legatura ontologica, si chiar interventii ale transcendentei divine, fara sa le numeasca. In conceptia noastra ortodoxa, insa, acestea din urma apar in deplina evidenta.
S-a afirmat mai inainte ca patria - nemul, etnicul - reprezinta o inchipuire ideala alcatuita din ceea ce "am intalnit mai scump, mai bun si mai vrednic de cinste", in trecutul nostru, dar si in mijlocul nostru. Nu putem insa ramane la atat. Patria este o icoana proprie fiecarei natiuni. In acest sens fiecare natiune si-o faureste din realizarile proprii, ca si din aspiratiile sale, asezat fiind pe un anumit pamant. Astfel, icoanele ce si le fauresc diferitele neamuri sunt mai degraba simboluri si vocatii decat oarecari preinchipuiri privitoare la ele insele, existand la modul ontologic si real, mai mult decat la cel axiologic. Ce rezulta de aici? Ne intrebam impreuna cu Parintele Staniloae. Toate natiunile, precum toate persoanele umane, isi au modelele lor eterne in Dumnezeu, "modelele care nu sunt niste idei statice, ci forte care lucreaza la alcatuirea chipurilor lor in lume creata, punand la contributie si puterile imanente ale lumii". Constiinta nationala, care se afirma printr-o forta de atractie a modelului ei, devine ea insasi dovada transcendentei divine la care ne referim. Normele ei au autoritate divina si trebuie sa fie implinite.
 
ETNICITATEA SI AFIRMAREA EI PRIN LEGEA NEAMULUI
 
1. Etnicitatea ca dimensiune a existentei umane.
 
Transcendenta divina confera neamului un model ideal. Cand conditiile existentei umane, istorice si geografice, ajung in mod providential la punctul prevazut sa apara un nou neam pe pamant, acesta apare atat ca un rezultat al factorilor imanenti din istorie, cat si ca un efect al modelului-forta din transcendenta. Ceea ce Parintele Staniloae spune despre om, in general, se poate spune si despre neam, in special. "Fiecare om (citeste "neam" - n.n.) vine cu o schema originala apriorica, determinata numai in parte de trecut, si in cadrul careia are sa-si manifeste libertatea creatoare, umpland-o cu un continut sau altul. Ipostasul fiecarui om (neam) vine de la Dumnezeu, dar vine strabatand prin mediul unui trecut acumulat in parintii pamantesti, si acest drum se integreaza in actul constituirii sale dupa imaginea ce o are in ceruri". Calitatea nationala, ceea ce noi numim etnicitate, atarna de acesti doi factori: unul imanent (care de fapt este un grup de factori) si altul transcendent. Etnicitatea se afirma printr-un singur act, natural-dumnezeiesc, intru totul simultan.
Cu referire la etnicitate ca dimensiune umana, vom putea constata ca ea nu este o facultate in plus a omului, nu este un organ oarecare, nu este o simtire mai deosebita, nu este un adaus accidental pe langa umanul pur. "Calitatea nationala este insusi umanul intr-o anumita forma a lui". "Ea este gandirea, iubirea, bucuria, tristetea, actiunea, constiinta purtand o anumita dispozitie, o anumita vibratie, un anumit iz comun unei grupe de oameni si neintalnit la celelalte grupe ... intre national si uman nu este nici un antagonism. Dimpotriva, cu cat iti adancesti simtirile umane, cu atat te adancesti mai mult in miezul calitatii tale nationale". Luat fiecare om in parte, etnicitatea face parte din destinul fiintial al lui, dupa cum se cuprinde si in determinantele lui eterne. Cu ea se naste si cu ea moare, cu ea traieste si tot cu ea se infatiseaza inaintea Dreptului Judecator. Nimeni nu-si poate schimba etnicitatea, tocmai pentru ca face una cu ea.
 
2. Etnicitatea privita din unghiul de vedere al factorului transcendent.
 
Modelul ceresc al unui neam este modelul sau concret, precizat ca atare istoriceste in timp si in spatiu. Dupa cuprinsul lor, neamurile apar ca fiind eterne in Dumnezeu. "Sub raport religios - afirma mitropolitul Nicolae Balan - natiunile se talmacesc ca tot atatea idei ale lui Dumnezeu, realizat, in evolutia creatoare a istoriei. Prin urmare, natiunea, pentru noi, nu este un accident trecator, nu este ceva ce astazi exista, iar maine poate sa dispara ca o umbra, ci este o realitate care se incadreaza in planurile vesnice ale ratiunii dumnezeiesti". Inainte de aparitia sa in imanenta, un neam nu exista decat prin modelul sau, care ii pregateste terenul pentru lansarea in istorie. In etnogeneza, mai intai, isi dezvaluie toate determinantele, inclusiv cele pe care le primeste prin mijlocirea trecutului apropiat sau mai indepartat. Datorita unei puteri ce i se confera din partea modelului sau, neamul continua sa-si exercite virtutile in toate transformarile vietii istorice si peste toate piedicile ce se ivesc inaintea lui. Venind de la Dumnezeu si avand un ideal care reflecta modelul divin, el isi afla o patrie, care este "partea lui de cer", dupa cum primeste diferite misiuni care ii precizeaza si ii contureaza destinul.
Felul in care e conceputa ideea ca transcendenta divina ii confera neamului un model, in functie de care este privita etnicitatea, poate aduce cu sine o primejdie. Este vorba despre caderea in ispita monismului panteist, care bantuie de la romantism incoace. Legatura dintre Absolutul divin si creatie, respectiv dintre Dumnezeu si neam, este inteleasa in orientarea romantica ca o lume ideala, intermediara, cu existenta proprie, datorita careia universul vazut nu este decat o rasfrangere a celui ideal. Acest platonism romantic, sustinut adesea chiar de catre unii ganditori crestini, cu neputinta insa de impacat cu adevarata conceptie crestina privind creatia "ex nihilo" constituie, fara indoiala, o reala primejdie. Lumea de fata este privita, in intregul ei, in acest orizont platonician, drept un exil, iar trupul o inchisoare a sufletului. Etnicul, la randul sau, nu ar fi decat un efect al caderii. Cu alte cuvinte, nu i s-ar putea recunoaste nici o valoare cu care sa innobileze lumea aceasta, aducand in ea un spor de bine.
In viziunea ortodoxa, etnicul si etnicitatea apar intr-o alta lumina. Ca faptura a lui Dumnezeu, neamul poarta chipul Logosului divin care este mai mult decat un simplu model divin. Dar acest lucru inseamna, in primul rand, sa facem o distinctie. Ratiunile divine din sanul Sfintei Treimi, care sunt in acelasi timp modele eterne, dar si energii dumnezeiesti necreate, nu sunt ele insele fiinta lui Dumnezeu; ele sunt chiar despartite de aceasta fiinta prin vointa divina. In acest fel, ratiunile preexistente lucrurilor, la care ne referim, purtate de catre Logosul divin, a doua Persoana din Treime, nu determina prin simpla lor existenta aparitia fapturii, respectiv a fiintei create. Ca atare, pe de o parte, se exclude orice interpretare panteista, iar, pe de alta parte, nu se poate vorbi nici despre o realitate autonoma intre Dumnezeu si fapturi. Lumea fiind o creatie autentica, ratiunile divine, ce stau la baza realizarii ei, primesc "o forma" numai prin interventia Sfantului Duh in desfasurarea procesului ce are loc. E important de luat in seama adevarul ca, in actul creatiei, Sfantul Duh impartaseste fapturii chipul Fiului, a carui stralucire este El insusi. Aceasta "forma" sau frumusete este o notiune ce exprima unitatea dintre viata creaturii si imaginea divina a Logosului ce se oglindeste in ea. Din punct de vedere religios, "forma" este principiul ideal al existentei unui lucru, ceea ce inseamna ca fiinta (faptura) ce poarta chipul Logosului are, prin Sfantul Duh, propria sa sursa de lumina, care este frumusetea sa si care ii justifica rolul in creatie. In ce priveste neamul (etnicul), aceasta forma ideala a sa este etnicitatea.
 
3. Degradarea etnicului prin cadere.
 
Pentru a preveni o eroare in interpretarea degradarii etnicului se cuvine, mai intai, sa spunem ca diversificarea omenirii in natiuni in nici un caz nu poate fi o urmare a caderii in pacat. Acest lucru ar insemna o deviere de la drumul pe care vrea Dumnezeu sa se dezvolte omenirea. Pacatul este de alt ordin decat unitatea sau diversitatea. In situatia de fata, pacatul inseamna desfigurarea etnicitatii, coruperea integritatii originare a acesteia. Nu etnicul propriu-zis se prezinta adesea ca ceva trunchiat si viciat, lipsit de inaltime si curatie in vibratie si simtire, ci etnicul denaturat. Sovinismul, rasismul si xenofobia, cu tot cortegiul lor de triste devieri, sunt formele denaturate ale etnicismului. In tot cursul istoriei, omenirea a avut de-a face cu astfel de desfigurari si stalciri ale etnicitatii. Nu mai putin, cosmopolitismul si "internationalismul", alte tipuri ale manifestarii umane viciate se arata si ele ca niste iesiri din comunitatea de iubire a neamului, pe care acestea il tradeaza, neglijandu-1 si renegandu-1, tot printr-o perversiune, cu sens insa contrar. Devierile etnicitatii sunt cu atat mai grave cu cat, in vremea noastra, caderea are loc de la etnicul restaurat in Hristos. Spatiul restrans al acestei prezentari nu ne permite sa aratam in ce consta aceasta restaurare a etnicului prin moartea si invierea Mantuitorului, ca si prin venirea in lume a Sfantului Duh, pentru a putea sa observam si inaltimea de la care se produce caderea. Caderea din etnicitatea primordiala are o intreita infatisare: caderea din transcendenta propriu-zisa, care inseamna o desprindere din izvorul vietii; cadere din oranduirile dumnezeiesti de conservare a lumii si cadere din spatiul originar sau paradisul dintai.
a) Dependenta noastra de Dumnezeu consta, in perspectiva etnicitatii cu care suntem inzestrati, in fidelitatea fata de chipul lui Dumnezeu din noi, imprimat nu doar in constitutia noastra ca ins, ci in faptura noastra ca neam. In acest chip este ascuns elanul spre asemanarea omului cu Dumnezeu, iar in asemanare rodirea acestui dar, la care ia parte omul prin constiinta si libertate. Dumnezeu este supremul subiect care ne revendica, intrucat toate darurile existentei le-am primit de la El, prin chipul care 1-a imprimat in noi. Revendicarea divina priveste, insa, lucrarea noastra in favorul comunitatii si prin mijlocirea naturii pusa actual in slujba ei. Surparea temeliei existentei unui neam porneste totdeauna de la slabirea credintei in Dumnezeu. Decaderea neamului este una cu pierderea raspunderilor fata de comunitate, in urma deteriorarii caracterului religios al tuturor normelor de viata cate ii oranduiesc destinul.
b) Slabirea temeiurilor divine ale existentei, in lipsa recunoasterii unei autoritati divine, este tot una cu atenuarea unei raspunderi efective fata de soarta neamului. Natiunea se transforma astfel intr-o masa de indivizi, "unitate"' care si-a pierdut cheagul interior. Nimic nu o face sa se incadreze in oranduirile dumnezeiesti de conservare a lumii. Ajungand intr-o simpla stare de supravietuire, in afara ordinii morale, ea nu se mai mentine in existenta decat prin masuri administrative. Orice fel de forte exterioare care ii sunt ostile, pot face ca realitatea ei istorica si faptica sa se pulverizeze si sa se topeasca, daca nu intervine o redresare spirituala de innoire launtrica prin credinta.
c) In al treilea rand, slabirea puterii de inradacinare intr-un pamant, care este in acelasi timp trupul neamului si fereastra prin care acesta stravede pe Dumnezeu, este efectul caderii sau al pacatului. Statornicia in spatiu este o descoperire a statorniciei adanci a fiintei etnice in straturile ultime ale existentei. Pierderea viziunii sacramentale a lumii vazute aduce cu sine de fapt pierderea unui dar al starii primordiale. Decaderea in acest caz se produce atat prin barbarie, cat si prin civilizatia de stil modern.
 
4. Afirmarea etnicitatii prin legea morala.
 
Factorul imanent, ca si cel transcendent, care definesc si conditioneaza fiinta unui neam, sustinandu-i iiniile directoare ale vietii, se inseriaza intr-o anume ordine si se constituie ca o lege a existentei sale. "Legea neamului" este o notiune care priveste numai acele norme morale pe care oamenii pamantului le respecta in comportamentul lor, in conformitate cu structura lor interioara, in asa fel incat ei devin, in manifestarea lor in afara, ceea ce sunt de fapt in esenta lor. Pentru acesti oameni, legea neamului este de nedespartit nu numai de constiinta lor, ci si de fiinta lor. Numeroasele incercari facute in curgerea vremii, in istoria poporului român, bunaoara, de a desparti fiinta neamului de legea ei, care este structura sa spirtiuala, modul ei crestin-ortodox de a fi, sau izbit de puterea uneia si aceleiasi constiinte, pentru care legea in sine nu poate fi separata de intruparea ei faptica. E adevarat, insa, si aceea ca legea la care ne referim nu este doar asa-zisa "lege morala naturala", apartinatoare starii umane primordiale, in sanul careia a aparut pacatul. Aceasta este "legea veche". Din momentul in care binele se rupe de fiinta, nici un fel de norma nu mai poate sustine unitatea etnicitatii. In Hristos, respectiv in legea lui Hristos, legatura cu Dumnezeu se reia din nou, harul divin triumfa asupra rupturii introducand binele existent in interiorul firii. Dezradacinand raul si pacatul, legea noua elibereaza omul din jugul "legii vechi". In acest fel, etnicitatea dobandeste o noua stralucire. Fara deschiderea acestei noi perspective, dupa cum am mai spus, prea multe taine ale etnicului romanesc ne raman necunoscute.
Legea neamului, de a carei autoritate atarna indeobste orice popor crestin, are menirea sa descopere toata maretia si toata frumusetea etnicitatii reinnoite in Hristos. Primirea acestei lumini in constiinta nu-i conduce pe fiii unui neam doar la contemplare, ci ii "predestineaza" la implinire, asigurandu-le totodata deplina libertate in realizarea marilor idealuri la care sunt chemati.

Pr. Prof. Dr. Ilie MOLDOVAN
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

October 5, 2014, 7:05 am
$
0
0
Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 


Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".
Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.
Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.
Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:
- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".
În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.
Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Insemnari din jurnalul Parintelui Liviu Branzas

Bucuresti, 26 ianuarie 1985
Am vizitat pe Parintele Staniloae. L-am gasit încarcat de cei 80 de ani împliniti, dar perfect lucid.
I-am spus ca vreau sa prezint în limbaj actual o sinteza a spiritualitatii filocalice.
Auzind ca-mi lipsesc volumele 2, 3 si 4 din Filocalie, mi le-a dat. Pe un volum a scris urmatoarele:
"Parintelui Liviu Brânzas, în amintirea zilelor neuitate traite împreuna si cu pretuirea daruirii sale lui Hristos. 26 - I - 1985, Preot Dumitru Staniloae".
Am vorbit despre foarte multe probleme.Printre altele, a amintit despre reactia lui Lucian Blaga, când a aparut cartea Parintelui: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si ortodoxie. Blaga i-a reprosat:
- Ce aveti cu mine, domnule?
Si ca sa-si explice îndeosebi teoria cunoasterii, el a motivat:
- Nu puteam fi altfel original!
Parintele Staniloae mi-a spus:
- De ce trebuia sa fie neaparat original? El, ca fiu de preot, trebuia sa mearga pe linia ortodoxa. Ce fel de Dumnezeu este cel din filozofia lui? Un Dumnezeu invidios, care se comporta fata de om cu lipsa de iubire. Ce efecte negative ar avea o morala dupa chipul unei astfel de divinitati! El a impresionat pe unii intelectuali români cu teoria "spatiului mioritic". Dar nu spatiul, ci pamântul este esential în viata unui neam.
Pornind de la întâmplarea cu Blaga, i-am spus ca ar fi foarte valoroase si chiar necesare pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, amintirile sale, care ar lumina multe lucruri si ar corecta multe erori.A vorbit despre suferinta pe care a îndurat-o în viata din cauza invidiei. Ar fi stat la Sibiu mai mult timp, unde s-a simtit bine, dar a plecat din cauza invidiei.
Vazând apartamentul modest în care sta (fapt care m-a frapat ori de câte ori l-am vizitat) am întrebat:
- Oare ierarhii români care stau în adevarate palate, nu s-au gândit sa va creeze conditii mai bune pentru scris?Doamna a spus ca au cerut odata o alta casa; dar cineva mai abil le-a luat-o înainte, ocupând casa pe care au solicitat-o. Am vorbit apoi despre ierarhi. Parintele Staniloae a spus ca l-a cunoscut pe P. S. S. Iustinian Chira de pe vremea când era la Rohia.
- L-am vazut un om profund înduhovnicit, a spus Parintele.
Dezechilibrul spiritual al lumii se datoreste filosofiei noncrestine. Nu "lupta contrariilor" este solutia, ci colaborarea tuturora pe linia scopului dat de Dumnezeu creatiei sale.
Am plecat cu mare bucurie din casa Parintelui. La plecare, mi-a dat si ultima carte de poezie a fiicei sale, Lidia Staniloae, Locul unde astepti, cu rugamintea sa ma interesez cine este Mariana Lazar, care a scris o recenzie frumoasa în revista Steaua despre volum.Pe dealul Patriarhiei am citit dedicatia din Filocalie. M-a emotionat profund. Lacrimile fiorului sublim.
Despre Blaga, Parintele Staniloae a mai spus:
- Filosofia lui nu are etica. Daca Dumnezeu este un gelos, atunci si noi putem fi asa … De ce trebuia sa abandoneze gândirea crestina? Teologia crestina îti ofera un câmp nelimitat de afirmare. Crestinismul în raport de filosofie este mult mai profund. Descartes zice: "Cuget, deci exist". Dar: iubesc, deci exist, este mai real, este viata.
O discutie cu Parintele Staniloae este o calatorie în lumea adânca a adevarurilor fundamentale crestine. Singurele care pot cu adevarat rezolva problemele grave ale omului.
El vorbeste simplu, concis, fara emfaza, cu glasul blând aproape duios, al unui sihastru carpatin.
Duhul Sfintilor Parinti în mijlocul carora a trait o viata întreaga la masa de scris, i-a imprimat pe chip, în fiinta, si în felul de a fi si a se exprima simplitatea, profunzimea, blândetea si armonia. Cât de necesar ar fi ca Parintele Staniloae sa-si lase un testament spiritual care sa fie un stimulent de creatie pentru generatiile teologice din viitor.
Pr Liviu Brânzaş

Sfinţi români din închisori. Părintele Stăniloae despre detenţie: În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa fraţilor români

- Rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici - desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor... Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp...
Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:
- În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele - revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă - nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.
Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.
- Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.
Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:
- Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.
În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.
- Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa - cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?
Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:
- Acesta e Cuvântul meu.
- fragment din volumul lui Mihai Rădulescu - RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, despre “Facultatea neagră de la Aiud”: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"


Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”

Jan Băileşteanu, scriitor
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
Search

Părintele Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi

October 13, 2014, 6:38 am
$
0
0
Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.


1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe  rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai  blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință,  plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Sursa: Doxologia
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
↧

Maica Neonila: România între religia numărului şi Iubire.

October 14, 2014, 10:29 am
$
0
0

Parintele-Arsenie-Boca-Maica-Domnului-cu-Iisus-in-Zeghe-la-Biserica-Elefterie-Bucuresti Foto M. Filotheu
România între religia numărului şi Iubire
de Maica Neonila

Iubirea poartă un nume.

Numele referă creatul la necreat într-un mod inexprimabil prin număr, fiindcă suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.
Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, fiind o sinteză prin deducţie care nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, reflectă numai partea statică şi materială a realităţii. Un fel de încremenire.
Ideologia aceasta îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol creştin – scrieri de un mare rafinament al minciunii, din care au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice şi oculte care astăzi se înmănunchează virtualiceşte: ura devine nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o „putere” de ordin spiritual care se uneşte cu omul din ce în ce mai mult.


Antropologia, oricât de forţat dezavuată ar fi (în acest moment istoric) de organicitatea cu care ar fi datoare să abordeze fiinţa umană ontologic religioasă, ar trebui, dacă ar fi sinceră, să recunoască, cel puţin fenomenologic, structura trihotomică a omului, trup-suflet-duh, nu numai ca grad de concentrare a energiei, cum tălmăcesc direcţiile fizicii speculative post-einsteiniene (eretice, desigur, fiindcă lucrurile văzute şi cele nevăzute, cele deduse şi cele experiate, diferă nu numai ca grad de coagulare sau mod de rarefiere a materiei, deci nu e vorba de o nouă doctrină emanaţionistă), ci ca fiind diferite în substanţă. Unitatea ontologică a celor trei puteri sufleteşti – Puterea cuvântătoare, înţelegătoare, pătrunzătoare, Dorirea (tinderea către ceva înafara sinelui sau către ceva mai presus de fire) şi Buna-Mânie (iubirea de dreptate, slujirea adevărului, vitejia, înfocarea înnobilatoare) e limpede observabilă mai ales la Omul Nou, adică Botezat, unde ele sunt armonios sinergice. Iar dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, atunci şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod. Aparţinând, cu toatele, Armoniei Universale a cărei raţiune de a fi este slava lui Dumnezeu, ar putea fi considerate strict de domeniul Ştiinţei, dacă întreaga ştiinţă nu ar depinde şi nu ar fi un subcapitol al Revelaţiei. Prin revelaţie s-a descoperit cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este, pentru om, sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Vedeau Toate culturile astronomice poetizau văzând soarele şi luna, dar numai prin revelaţie a primit Moise modul cum au fost create ele drept călăuze ale timpului într-o mişcare analogă: timpul supus veşniciei, iar omul, supunând timpul întru veşnicie.
Toată ştiinţa este Dar al revelaţiei către conştiinţa curată, CONştiinţa. De aceea înţelepciunea şi ştiinţa erau sinonime în vechime, căci omul încă nu-şi separase conştiinţa de suflet, nici sufletul nu şi-l sfărâmase în puteri pe care să le lucreze antagonic. Dumnezeu Care este Sfântă Treime împreună-vecuitoare şi împreună-creatoare, iubeşte împreună-lucrarea, şi pe toate le-a făcut ca să fiinţeze împreună, prin Iubire. De aceea nimic, nici fiinţa, nici toate fiinţele, nici lumea în întregul ei, nu sunt sisteme entropice, închise, solitare, necomunicante, ci dimpotrivă, legate între ele prin energia necreată a lui Dumnezeu. Împotrivindu-se unimii sfinţite de revelaţia hristică, cei fără-de-lege unindu-se cu cei fără-de-minte, au îmbrăcat nebunia lor comună cu numele de “ştiinţă”, ca să dea credibilitate unei pantomime a realităţii, creând un sistem de gândire şi vieţuire din care să lipsească tocmai ceea ce dă viaţă şi uneşte toate, sau din care Armonia (proporţia) să fie lipsită de Frumos (sublim). Care e sensul timpului acestora, e vădit: o anti-parusie. Tâlcuită în Apocalipsă (şi cea de la Ioan, şi cea de la Daniil, şi descoperirile prorocilor), anti-parusia este pregătită asiduu prin paşi intermediari – avatarizarea, biometrizarea, binarizarea, microciparea, halucinarea, sclavia totală, şi, în final, judecata demonică dinainte de Venirea Mântuitorului. Noua Ordine Mondială nici nu pricepe, nici nu vrea să priceapă că unaşi împreună nu există decât întru Unul Dumnezeul cel Adevărat, Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Prorocul mincinos care este „ştiinţa” aceasta are o lucrare devoratoare de energie (proprie): autosuficienţa elucubraţiei. Lacomă, principala ei sursă de hrană dinafară este marea masă de oameni „cuminţi”, căldiceii fără de care nu ar putea dăinui orice sistem totalitar.
Prin idolul Număr, antiştiinţa simbolizează tot ceea ce este creat ca fiind 1. creat de către sine, 2. exclusiv creat (adică în care nu lucrează deloc energia necreată, a cărei existenţă este dealtfel negată apriori şi fără argument) şi 3. complet entropic (ne-legat[1] de altceva decât de stăpânirea certificată de închinarea la Număr). Acest sistem închis, predictibil şi închinat morţii este opus Realităţii perceptibile sufletului viu şi comprehensibile duhului uman şi este o premieră în sens negativ absolut de-a lungul istoriei. Revenind la ideea utopiei ecumeniste, nu se poate decât conchide că lucrarea răului nu uneşte pe cei ce-l săvârşesc, ci doar vădeşte că sursa ei este o persoană. Răul nu este abstracţiune, nici ficţiune, nici o forţă impersonală. Dimpotrivă, prin lucrarea răului, al cărei scop este ant-iubirea, vedem prin unicitatea ţintei, unicitatea sursei. Faptul că pare nerăbdătoare să-şi încununeze totala parodiere a lucrării lui Dumnezeu este încă unul din semnele vremurilor. Probabil că Potrivnicul, încurajat de reaua vieţuire a oamenilor, a uitat că în fiecare clipă este învins de Numele şi de Crucea lui Hristos. Numele lui Hristos este mai presus de orice nume şi orice putere, în veac. Numele Lui înviază trupurile morţilor, înviază sufletele viilor, tămăduieşte bolile, alungă demonii, supune natura şi creaţia din cer şi sub cer, înţelepţeşte orbii, înalţă regii, surpă răul. Numele lui Hristos este cea mai mare comoară a credinciosului.

Aşa cum Creştinismul are simbol Sfânta Cruce, Religia Numărului are ca simbol microcipul, şi afirmă următoarele principii:
–         „lumea este autocreată” (printr-un ciclu hiperbolic ale energiilor ce se transferă până ce se adună într-un nucleu, etc.). Însă ateismul este neştiinţific prin simpla observare a naturii exterioare sau interioare omului, căci tot ce are lege, are cu necesitate şi Legiuitor mai presus de ea…
–         „nu există mântuire”. Această înfricoşătoare deznădejde, şfichiuitoare şi atotprezentă subliminal sub masca lucidităţii, vrea să subjuge omenirea vieţii pământeşti, ca omul să-şi nimicească în sine setea de Infinit şi de viaţa de dincolo, sădită în fiece suflet[2]. O altă concluzie, pe lângă evidentul îndemn la genocid şi sinucidere, e că Moartea e stăpânul suprem al lumii (orice sistem entropic având energie finită).
–         „trupul este întregul realităţii cuiva”, adică percepţia senzorială este unicul mod de cunoaştere posibil şi axiomatica reprezentare a unicei realităţi – iar sufletul (însuşi organul de percepţie al Realităţii) nu există! Ideea explică realul scop al transformării societăţii globale în masă de organe, adică rostul introducerii cardurilor de sănătate.
–         „orice fiinţă are voie să existe doar dacă este validată prin apartenenţa la sistemul de obedienţă totală faţă de Număr” – cu alte cuvinte, legiferează genocidul şi eugenia. Însă prin sinonimia care se face între ‚dreptul la credinţă’ şi ‚dreptul la viaţă’ care se propune, se afirmă involuntar şi un adevăr veşnic…

Lumea nu este doar informaţie. Ea este în primul rând şi în toate sensurile, taină. Matematica însăşi este un drum către Taină. Toate ştiinţele, artele şi credinţele, merg relativ cu Taina prin puterea cuvântătoare, al cărei apex de abstracţiune nu este numărul, ci tăcerea uimită, dumirită, transfigurată, stare în care sufletul priveşte creaţia şi pe Creator de pe culmea cuvântului.
Unitatea de măsură între ce se vede şi ce nu se vede este duhul, care nu este din lumea aceasta, iar dacă duhul prin darul dumnezeiesc din el poate sintetiza orice lucru creat, o va face dându-i NUME.
Maşina însă, lucru fără viaţă, făcut de mâini şi de minţi omeneşti, traduce forme de viaţă în numere. Dacă maşina citeşte prin număr, şi omul care a făcut-o se obligă să-şi certifice existenţa numai prin număr şi numai prin maşină, nu înseamnă în cel mai interzis de Scripturi mod că se închină la număr şi la maşină, că maşina a fost creată special ca „să ţină un jurnal al fiarei”[3]? Sclavul cu puterea distrugerii, omul liber cu puterea adevărului, fiecare luptă pentru biruinţa veşnică a ceea ce-l stăpâneşte dându-i putere. Starea conştiinţei îl arată pe om sclav sau liber. Iar conştiinţa, imaginea ipostasului, nu poate fi judecată de creatură, şi cu atât mai puţin de maşină: Dumnezeu este Unicul Iubitor, Cunoscător şi Judecător de oameni.

Omul primordial, nedespărţit de cunoaşterea simplă a lui Dumnezeu întru Care era, Îl numea Dumnezeu, Unul adică, cu Care vorbea direct, ca şi cu o Singură Persoană. După gustarea din pomul cunoaşterii şi prin separarea de El, a primit o cunoaştere complexă şi acoperită a triipostatnicei Fiinţe Dumnezeieşti, din care nu distingea limpede decât Unimea şi lucrarea Ei suprafirească, dar nu lămurit Persoanele Treimii, şi nu înţelegea nici lucrarea energiei necreate, chiar dacă, în stare de pocăinţă şi curăţie, doar îi distingea prezenţa. Simbolul numeric se referea întotdeauna la mulţime iar nu la calitate sau la mod, întreg Vechiul Testament şi întreaga gândire mistică a lumii vechi folosind pentru esenţe, nume, iar pentru multiplicitatea de manifestare a aceleiaşi esenţe, numere. Acest mod de cunoaştere înţelege cantitatea ca fiind supusă ideii, sau formei, sau esenţei create, şi implică în mod acoperit recunoaşterea unui Unic Principiu Creator (fiecare prototip care poartă un nume determină raportarea numărului ipostasierilor la prototip, iar prototipul raportarea la Principiul din care îşi primeşte ipostasul).
Hristos mântuieşte prin credinţa şi botezul întru Numele Domnului. Eliminând din definiţia unui individ însăşi logosul, chip al Logosului-Dumnezeu, şi eliminând din conştiinţa socială recunoaşterea că rolul de creare, providenţă şi judecată aparţin numai Lui[4], sistemul bionumetric este un sistem anticreştin.

Pentru creştin, numele exprimă:
–         raţiunea de a fi a omului primordial : Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, şi l-a numit Adam. Apoi l-a pus să numească toate cele create de Dumnezeu pe pământ, adică să cuprindă într-un nume raţiunea acelora de a fi.
–         puterea chemării Numelui lui Dumnezeu, început în zilele lui Enoh, (fiul lui Seth, fiul lui Adam), şi încununat în zilele lui Noe cu un legământ cu privire la trupuri, apoi în zilele lui Avraam cu un legământ cu privire la suflet şi trup, şi în zilele Domnului Iisus Hristos cu primirea unui legământ cu privire la duh-suflet-trup) prin care Dumnezeu redeschide, prin cuvântul viu al Duhului, calea către El celor ce cred
–         raţiunea de a fi a omului înnoit : prin Întruparea, răstignirea, Învierea, înălţarea Domnului Iisus Hristos, şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, omul a fost înălţat nu doar la vrednicia dintâi, ci la una şi mai măreaţă, primind nu numai mântuirea (părtăşia cu Dumnezeu), ci şi puterea de a fi îndumnezeit prin har
–         puterea numelui primit prin Botez exprimă crezul prin care omul primeşte mântuirea
–         puterea chemării Numelui lui Dumnezeu exprimă modul de a fi îndumnezeit prin har
Acestea sunt valorile cele mai înalte ale întregii omeniri. Aşadar tocmai fiindcă neagă aceste valori, noile documente sunt nu prin aparenţă, ci prin simbolistică, blasfemierea a tot ce a fost vreodată considerat sfânt de către Creştinătate.

Reeditarea unui text din 2010, de maica Neonila
Sursa: Ziaristi Online

[1] sau ne-religios
[2] Aici şi Papa, care se consideră înlocuitor de Dumnezeu, care cere închinare mondială şi care predică exclusivitatea vieţii pământeşti, are un mare rol în răspândirea acestei idei anti-creştine.
[3] Vers de Dan Coridaleu
[4] “Oricât de felurite ar fi lucrurile creaţiei, în orice existenţă individuală observăm pe de o parte fiinţa (ousia), şi calitatea (în existenţa senzitivă materia şi forma), şi pe de altă parte ceea ce le leagă într-o existenţă deosebită ce formează principiul de logos[4]. Existenţa fiinţei în orice lucru indică spre manifestarea în el a principiului existenţei; însuşirea obiectului, nefiind nimic altceva decât energia, mişcarea sa, indică spre manifestarea principiului vital; iar diversitatea calităţilor înseşi ce depind de diversitatea principiului din care sînt formate (logos), indică spre manifestarea principiului raţional, ce creează cu înţelepciune o astfel de diversitate. Prin aceste calităţi de bază, orice logos mic din fiecare lucru ne descoperă şi despre chipul existenţei Logosului PreaÎnalt. Astfel se prezintă trăsăturile caracteristice ale mărturisirii creştine a Dumnezeirii, ce-L prezintă ca o Persoană vie ce are Înţelepciunea şi Viaţa nefiind calităţi ci ipostasuri. În relaţie cu lumea, Logosului Îi revine locul principal de Creator şi Proniator. Existenţa, mişcarea şi diversitatea indică trei tipuri de energii ale Logosului puterea Sa de creare, de providenţă si de judecată în lumea fizică şi în domeniul moral[4].”– Prof. Epifanovici
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Părintele Paulin Clapon decorat de Armata Română

October 22, 2014, 12:01 pm
$
0
0

Ieri, Marţi, 21 Octombrie 2014, Părintele Paulin Clapon, veteran al primei unităţi de paraşutişti militari ai Armatei Române, a fost decorat de către colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 Parașutiști «Smaranda Brăescu» de la Bacău, pentru meritele sale militare.
Monahul Paulin (Gheorghe) Clapon a fost combatant activ pe frontul de Răsărit în al doilea război mondial, luînd parte la o sumă de acţiuni de mare vitejie ale paraşutiştilor militari, o tînără armă de elită înfiinţată în 1941, cu cîteva zile înainte de intrarea României în războiul de dezrobire a Basarabiei. După întoarcerea de pe front a fost arestat şi a stat în temniţele comuniste vreme de 16 ani, pînă la eliberarea din anul 1964, fiind printre ultimii deţinuţi politici eliberaţi de regimul comunist. În închisorile prin care a trecut, în special închisoarea Aiud, Gheorghe Clapon a fost un model de demnitate, integritate şi dîrzenie. După săvîrşirea întru Domnul a soţiei sale, în anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost tuns în monahism de Părintele Justin Pârvu. Reamintim că şi Părintele Justin Pârvu a fost militar în cadrul trupelor de vînători de munte, Divizia a 4-a, pe acelaşi front de Răsărit.
Evenimentul de ieri este unic în istoria post-decembristă a României şi face o mare cinste Armatei Române, pentru care Sfînta Biserică Ortodoxă se roagă la toate slujbele sale.

Întru mulţi ani, Părinte Paulin!


http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

28 octombrie - 62 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Despre lumea modernă şi istovirea lăuntrică. Un apel profetic.

October 28, 2014, 4:01 am
$
0
0
Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Mircea Vulcănescu: Creştinul în lumea modernă

Am descris aici in linii mari o drama pe care o putem regasi in orice existenta "moderna". Daca unii dintre noi ii scapa, partial, e poate pentru ca lumea noastra romaneasca nu e decat de prea putin timp in curs de modernizare, nu adica inca cu totul moderna, si apoi pentru ca lumea romaneasca devine moderna intr-o vreme in care lumea moderna ea insasi da semne de istovire launtrica.

Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?

Cine ar putea-o tagadui?

Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.


Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut, de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste taberi - a pasarilor stymphaliene?
- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata omenirea, poate cu exceptia zulusilor!
Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara, sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu, propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului launtric.

Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.

Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.
Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta! 
- fragment din conferinţa "Creştinul în lumea modernă", susţinută de Mircea Vulcănescu în aprilie 1940
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Cutremurator! Instrumentele Torturii din Industria Crimei (VIDEO)

November 11, 2014, 12:00 pm
$
0
0

http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
↧

Manifestatie a tinerilor liceeni din comuna Borca, de 1 Decembrie, pentru sustinerea religiei in scoli. Multumim, copii, ca tineti Tara vie. Profesorul Florin Popescu: Mesajul nostru să se audă la Bucureşti şi la Bruxelles!

December 3, 2014, 3:56 am
$
0
0

http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

+3 Decembrie - 23 de ani de la nasterea in Ceruri a Romanului Absolut Petre Tutea. Marturii

December 3, 2014, 7:33 am
$
0
0

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”. 
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru
poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).
Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.

Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.

Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).

Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).

Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.

“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)

Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).

Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).

Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.

Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).

După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).

Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.

“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).

Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)

*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.

Să ne iubeşti Nea Petrache!

Gheorghe NISTOROIU
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
Search

Petre Ţuţea, românul: Grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Am suferit pentru un ideal. Am apărat interesele României în mod eroic. Prin iubire si suferintă.

December 3, 2014, 9:00 am
$
0
0
“Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de tăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Si toti din generatia mea au simtit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte.Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ce am facut, important este ca nu am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. ...Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferintă. Si convingerea mea este că suferinta rămîne totusi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” 

Petre Ţuţea, adresându-se fraţilor săi de luptă şi suferinţă din închisoarea Aiud:

 Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Siteul Mănăstirii Petru Vodă: Părintele Justin Pârvu – Cuvânt de întărire. Monahul Filotheu: Smerit prinos poporului român

December 3, 2014, 10:30 am
↧
↧

Discursul profesorului Florin Popescu de recuzare a CCR în problema religiei în şcoală, citit la manifestarea din comuna Borca (judetul Neamt). "Am intrat într-o tiranie a minorității atee din România".

December 3, 2014, 11:57 am
$
0
0


Dragi copii, în primul rând doresc să vă mulțumesc și eu din partea profesorilor liceului nostru, să vă mulțumesc pentru că sunteți atât de frumoși și de curajoși. În al doilea rând, vreau să mulțumesc părinților din Comitetul de părinți care s-au implicat și fără de care activitatea sau mai bine zis manifestația noastră de astăzi nu ar fi putut avea loc.
Tocmai aceste 3 categorii care reprezintă școala românească, elevi, profesori și părinți, sunt din păcate cei mai ignorați și cei mai înlăturați de la hotărârile care se iau la nivel înalt pentru viitorul școlii și al copiilor noștri.
 Mă voi strădui să răspund sarcinii grele care îmi revine de a fi purtătorul vostru de cuvânt și mă tem că nu mă voi putea ridica la înălțimea voastră. Deoarece voi ați arătat aici tuturor că România pe care astăzi o sărbătorim are și o parte pe care mai marii noștri se fac că nu o cunosc, reversul României, România profundă, să se vadă până la București și, mai departe, până la Bruxelles.
Întreaga școală românească a fost cutremurată de lovitura sub centură pe care a primit-o din partea Curții Constituționale a României, prescurtat CCR, printr-o decizie care dă câștig de cauză unui singur părinte al unui elev, contra majorității tuturor părinților și elevilor din România.
 Dacă în urma deciziei se va hotărî scoaterea religiei din trunchiul comun, va urma imediat introducerea unei alte materii de studiu în paralel, apoi înlocuirea notelor cu calificative și religia va fi singura din catalog între celelalte materii la care se pun note, deci descurajarea elevilor de a mai participa la ora de religie și în final scoaterea cu totul din școală, după cum declară în mod public cei care au susținut procesele până la nivelul CCR.
  CCR a dat câștig de cauză unei minorități, lovind în majoritatea ortodoxă a țării noastre, 85%, nemaipunând la socoteală celelalte culte care au și ele învățământ religios cu echivalarea notei în catalog. Prin această decizie am intrat, deci, într-o tiranie a minorității atee din România.
 Până la afișarea motivării în Monitorul Oficial (care în acest context nici nu ne mai interesează), CCR a expus ca explicație a hotărârii sale exact sloganul acestor atei care de 6 ani de zile susțin că a fost forțată conștiința elevului respectiv prin prezența la ora de religie a noțiunilor și simbolurilor religioase.
 Acest lucru dovedește ori că judecătorii care au dat sentința sunt și ei atei, deci incompatibili de a hotărî în cazul unui asemenea amplu proces, care privește o problemă de credință și de conștiință, ori că procesul a fost fraudat.
Istoria, de la Dioclețian și Iulian Apostatul până la Stalin și Gheorghiu Dej, ne arată că nu ateii au fost cei ce au suferit și cărora li s-au frânt voința și viața. Nu sânge de ateu a curs la Aiud, la Pitești și la Poartă Albă! Ci a fost exact pe dos, torționarii au fost oamenii atei ai regimului, iar torționații au fost cei credincioși, după cum dovedesc studiile consacrate. Dar despre câte conștiințe creștine au fost decimate în perioada regimului comunist, această este o istorie care nu se prea învață la școală. CCR a mai dat și o explicație logică, anume că este mai firesc ca elevul sau părintele său să ceară ceva, decât să nu ceară. Ca profesor de matematică și de logică matematică, sunt de părere că fraza formulată de CCR este incorectă și din punct de vedere logic, și din punct de vedere gramatical, din ea lipsind exact complementul direct, deci propoziția este insuficientă. Depinde tocmai de ceea ce ceri, dacă este un lucru bun sau este un lucru rău.
 Domnule președinte și onorata instanță, ce articol din Constituție ați folosit pentru a deduce că religia este un lucru rău și că dreptul la învățământ religios este inhibabil pentru atei? Ori ați confundat Constituția României cu deviza lui Marx, Engels, Lenin, Remus Cernea și Emil Moise, care de 100 de ani strigă că ”Religia este opiumul popoarelor”?
 Ar trebui ca, în virtutea aceluiaș raționament, elevii să ceară în mod expres și studiul Limbii și Literaturii Române, pentru a nu leza conștiința minorităților, și ca la oră de educație fizică, elevii să ceară în mod expres participarea pentru a nu leza conștiința vreunui elev scutit.
  Dacă este adevărat că în vreo școală a fost vreun elev frustrat prin participarea la ora de religie și nu i s-a comunicat că are dreptul de a face cerere de neparticipare la oră, prin acest scandal pe care l-ați creat, lucrul a fost făcut omnicunoscut și decizia dvs. devine superfluă. După această logică, va trebui ca la liceul nostru la anul secretariatul să înregistreze de la 1000 elevi probabil 999 de cereri, în loc să fie o singură cerere a elevului care nu dorește religia.
 Pe de altă parte, dacă este adevărat că a fost un abuz în județul Buzău, nu înseamnă că pentru aceasta sunt vinovați toți profesorii de religie din țara. Este ca și cum un profesor de educație fizică ar obliga să susțină o probă sportivă un elev care este scutit medical, și în urma acestui fapt să se dea o lege împotriva tuturor profesorilor de educație fizică. În loc să fie rezolvat cazul respectiv, care reprezintă o excepție, se generalizează o incriminare asupra tuturor profesorilor, dar și asupra procesului didactic, conform Legii Învățământului.
 Decizia CCR frizează logica elementară și este aberantă, afectând întregi categorii sociale, elevi, profesori, părinți și, pe perioadă lungă, afectează ființa Neamului nostru Românesc.
  Având în vedere toate cele expuse mai sus, RECUZ completul de judecată care a dat sentința de excepție de neconstituționalitate a reclamantului din data de 12 noiembrie 2014.  Conform Constituției, deși judecătorii constituționali sunt inamovibili și independenți, totuși nu sunt irecuzabili.
 RECUZ judecătorii atei ai Curții Constituționale din România. Acest proces trebuie judecat de judecători creștini, capabili să priceapă cauzele ambelor părți.
 Și justiția și învățământul comunist se autodeclarau democratice, dar nu țineau cont de părerea majorității, și am văzut la ce orori au dus. Chiar nu vă temeți de o judecată a generațiilor viitoare ?
 Cerem în mod ferm Ministerului Educației Naționale să păstreze religia în trunchiul comun. Religia nu este nici obligatorie, nici opțională, nici facultativă după cum Limba Română sau Istoria nu sunt obligatorii (în sens peiorativ), nici opționale. Sunt discipline normale, firești, care aparțin trunchiului comun, după cum a decretat Legea Învățământului 84/1995, care trebuie să rămână în vigoare.
  Nu acceptăm înlocuirea religiei cu istoria religiilor, acesta fiind un fals pretext de eliminare a religiei, deoarece istoria religiilor este prezentă și în programa de religie, și în programa de istorie.
 Nu acceptăm înlocuirea religiei cu etica civică. Dacă va hotărî așa, ministerul va trebui să scoată din arhive manualele de etică și echitate socialistă din anii ‛80. !!!   Psihologia demonstrează cu asupra de măsură că nu există etică sau morală în afara credinței, decât dacă este proletară.
 În sfârșit, nu acceptăm sub nicio formă înlocuirea religiei cu educația sexuală. Dacă au existat anumite cazuri nedorite în mediul elevilor, trebuie mers la cauză, iar cauza nu este faptul că elevii nu au știut să se protejeze. Nu poți să combați accidentele rutiere și viteza excesivă prin centura de siguranță. O combați prin convingerea șoferilor (morală sau prin amendă) de a merge cu viteză redusă. Tot astfel, exact disciplina religie este cea care îi învață pe tineri să nu ajungă la accidente nedorite de ordin sexual, prin cea mai frumoasă și mai curată morală.
Logica strâmbă afișată de aceleași cercuri atee incriminează imaginea și noțiunile religioase ca fiind frustrante și propovăduiesc imaginile și noțiunile pornografice, inclusiv cele perverse și pederaste anormale, încă din ciclul primar. Părinții nu vor accepta așa ceva.
 Dacă religia va fi scoasă din trunchiul comun, vor urma, conform logicii comune acestor cercuri și Curții Constituționale, următoarele legi:
         1. Înlăturarea icoanelor din școli, așa după cum s-a mai încercat. În locul lor nu vor mai putea afișa, ca deunăzi, portretul Anei Pauker, ci vor pune, probabil, portretul lui Urlike Lunacek
         2. Interzicerea deschiderii anului școlar cu slujbă religioasă
3. Eliminarea vacanțelor de Crăciun și mai ales de Paști, așa după cum s-a mai încercat.
 À propos, domnule ministru, orice om cu o cultură generală medie știe că sărbătoarea Crăciunului reprezintă Epifania, Dumnezeiasca Arătare, care începe pe 25 Decembrie cu Nașterea Domnului și se termină pe 6 Ianuarie cu Botezul Domnului.

2 DECEMBRIE 2014
Prof.  Gr. I Florin Popescu
 Liceul Teoretic “Mihail Sadoveanu”,
Borca, Neamț
 
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

Gânduri ale Doamnei Aspazia Oţel Petrescu despre credinţă, speranţă şi iubire, la împlinirea vârstei de 91 de ani.

December 9, 2014, 1:57 am
$
0
0

         L-am simţit pe Iisus. L-am simţit concret. Nu ştiu cum să vă spun lucrul acesta, simţeai ca un fior cald, plăcut. Nu mai simţeam închisoarea. Aveam o clipă de fericire pe care ne-o dădea starea aceasta de trăire în comun. Simţeam că Iisus este Centrul, în care ne aflam, şi că noi, coborând în intimitatea noastră, în nădejdea că Îl întâlnim pe El, de fapt Îl întâlneam, în mijlocul nostru, în Centrul nostru. Am simţit concret, şi nu sunt numai eu cea care spune lucrul acesta, că Iisus n-a minţit când a zis că unde sunt doi sau trei strânşi în numele Lui, El este printre ei. Era! Îl simţeam concret. Şi ne apropriam de El. A fost prezent în mijlocul nostru real, concret. În momentul în care ne apropiam spre Centrul nostru, ne apropiam între noi. Lucrul ăsta se poate vedea geometric. Faci un cerc mare, şi pui în mijlocul lui un centru, şi duci razele către centru. Pe măsură ce se apropie de centru, acestea se apropie între ele. Distanţa dintre cei care pornesc spre Centru se micşorează. Aşa s-a format iubirea care există între noi.

Jertfele noastre au folosit pentru biruinţa de Sus! Aia n-o poate lua nimeni. Cum spunea şi Părintele Teofil, creştinismul în sine este o bucurie, este o sărbătoare, n-avem de ce să fim trişti, mâhnirea vine de la păcat, dar câteodată îmi vine să-l contrazic şi am un temei puternic. Căci zice Hristos în Grădina Ghetsimani: Întristat este sufletul Meu până la moarte! Este şi tristeţea o dimensiune a iubirii! 


Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranţa! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranţa! În ce mă priveşte pe mine, lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile astea atât de parşive.

a consemnat Florin Palas 
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧

La multi ani, Badie Niculae! Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste, minunile lui Dumnezeu, neamul romanesc, poezia inchisorilor comuniste, personalitatile crestine intalnite in temnite, generatia 1948 si abdicarea bisericii catolice.

December 13, 2014, 10:00 am
$
0
0
 
- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.

- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS - fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea
http://www.vlad-mihai.blogspot.com
↧
Viewing all 199 articles
Browse latest View live
Search